De vrei


De vrei să ştii cine sunt,
priveşte-mă în ochi,
vezi tristeţea din spatele zâmbetului,
lacrimile din umbra pleoapei,
durerea ce-mpinge cuvintele afară,
ascultă ţipătul mascat de râs,
citeşte dincolo de cuvinte,
desluşeşte ce încă nu am spus.
De vrei să mă cunoşti,
ascultă susurul apei la lăsarea serii,
murmurul vântului în frunze,
zumzetul albinelor la urdiniș,
şoaptele purtate de valul mării.
Distinge lacrima din picătura ploii
şi surâsul îngheţat în primul fulg de nea
topit în palma unui copil.
Vei auzi, poate, ce nimeni altcineva
nu-ţi poate spune,
vei vedea ce nu se arată oricui
vei înţelege de ce durerea
se revoltă în lacrimi pe obraz.
Abia atunci judecă-mă,
ridică piatra şi loveşte-mă,
dacă ești curat
fără păcat
ca lacrima.

Uneori


Uneori mă împiedic în zbor,
ca un pescăruș cu aripile legate,
deasupra mea cerul își agită apele,
sub mine se zbat valurile
vieții, doar eu mă chinui
să scap, să tai aerul
cu pieptul gol,
să mă las să plutesc pe scama unul nor,
să privesc lumea ca pe un glob cald
de sticlă albastră.
Alteori mă trezesc frumoasă.
Ca un copil ce deschide ochii
rîzînd, ca prima zăpadă
ce se așterne cuminte încă din zori.
După aceea degeaba
vin furtuni și pietrele ascuțite
îmi sparg lacrima în stropi,
soarele răsare din nou
doar pentru mine, pentru că
uneori mă trezesc frumoasă.

pantofii roșii


În fiecare duminică îmi scot la plimbare pantofii roșii.
Îi șterg pe față să strălucească,
îi încalț, le deschid ușa și-i las să pășească
fericiți afară iar ei aleargă
pe scări ca un copil ieșit la joacă
în prima zi de vacanță.
La etajul doi se opresc și se miros
cu un cățel negru cît o jucărie de catifea
cu ochi de noapte cu stele,
cățelul dă din coadă,
pantofii strălucesc.
Pe stradă abia îi țin în picioare,
trebuie să-i strunesc cu degetele,
să le potolesc galopul în care s-ar avînta voinicește
spre lume. Lîngă o bordură poposesc să salute
o fetiță blondă cu ochi senini,
fetița e obosită, pantofii mei veseli.
După colț se prind într-o horă cu trei căței albi
și două fete cucuiete, cățeii scot limba,
pantofii se bucură.
Mai tîrziu se opresc să se încline în fața bătrînei
cu mîini de pergament și ochi înlăcrimați,
pantofii se-ntunecă, eu scot un leu și
cumpăr o urare de sănătate.
În piață ne oprim să luăm flori de la florăreasa
din colț. Crăițele rîd în oglinda roșie
a pantofilor. Pînă ne întoarcem acasă
nu mai e decît iubire
între o pereche de pantofi roșii
și un buchet de crăițe galbene.
Azi mă privesc cu reproș de lîngă ușă,
încep numărătoarea inversă.
E luni.

Triunghi


Tu nu vrei fără ea,
eu nu pot fără tine,
în triunghiul nostru inima mea
ține echilibrul, ca o hîrtie
împunsă de acul unui compas
exact în centru, ca un fluture
colorat prins în pluta unui insectar.
Eu nu pot fără tine,
tu nu vrei fără ea,
sîngele meu pecetluiește condamnarea
la moarte pe care mîna ei delicată
mi-a scrijelit-o nepăsătoare pe suflet
cu tocul cui al pantofilor preferați.
Conturul umbrei mele va dispărea
curînd, înghițit
de unghiul tot mai ascuțit
al laturilor voastre.
Mai e puțin, sentința
așteaptă doar semnătura ta.
Pentru că eu nu pot fără tine
și tu nu vrei fără ea.

Ce rost


Ce rost mai are povestea,
cînd azi numai eu am rămas
să dau călătorilor vestea
că-n noi nu mai este popas,
că ușile stau ferecate
și toate ferestrele-s oarbe,
că nicio stea nu mai trage
să moară în zori fermecate.
Ce rost mai are cuvîntul
cînd azi numai eu îl rostesc
și-n camere goale doar vîntul
și gîzele moarte vorbesc.
De ce mai sunt felinare
cînd nu mai există petrol
și nici lampagiul nu trece
să dea foc fitilului gol.
Ce rost mai are lumina
cînd ochii noștri sunt orbi
și astăzi chiar și amăgirea
aduce a cîntec de corbi.

Ultima gară


O vezi?
Acolo-n mijlocul câmpiei printre lujerii înalti
cu semințe negre de scaieți.
pe scândura băncuței vechi
pe care-așteptau la început de veac
călătorii plini de praf stă ea,
cu fruntea în pămînt și ochi pierduți.
voiam s-o strig, să-i spun
că-n gara ei nu mai oprește astăzi niciun tren.
vântul mi-a furat cuvintele
și le-a purtat pe aripi. oricum nu le-ar fi priceput.
avea un câine vânăt, atunci, la început
dormea încovrigat lîngă picioare, o apăra.
acum are o moarte mică chircită alături,
pe marginea băncii.
în dreapta peronul s-a ascuns sub buruieni,
în față șinele-au ruginit pe traverse crăpate, de lemn.
şi ea s-a uscat încet de când așteaptă tăcut
să treacă ultimul tren pe care l-a pierdut.
O vezi? stă adusă de spate,
cu capul în pămînt și-așteaptă cuminte
pe banca veche de pe peronul din ultima gară în care
nu mai oprește de un veac și două luni,
niciun tren.
Viața mea.

Atunci, dimineața


Te grăbeai în dimineaţa
aceea senină, cînd soarele scălda
în raze aleile, poarta, şi tuia din colţ.
Prunul îşi legăna floarea şi cînta
un cîntec de demult, o pisică ne privea
cu ochi aurii de pe pervazul de peste
stradă, o mierlă culesese
doi lăstari şi-i căra în grădina vecină,
printre lăcrămioare.
Strada era pustie, doar portarul casei
de vis-a-vis ne privea cu ochi mici
şi mîinile la spate. M-ai sărutat şi ai plecat,
cărai o geantă grea, cu cărţi,
eu mă gîndeam că o să-ţi fie greu
s-o duci atîta drum în spate, tu păşeai
uşor aplecat în faţă, călcai
apăsat, sigur pe tine şi pe drumul tău.
Apoi, ai lăsat sacoşa să alunece
pe trotuar, ai fugit înapoi, mi-ai luat
obrajii în palme şi m-ai sărutat
cu patimă pe gură. Tot oraşul a zîmbit
în soare, pînă şi prunul înflorit
de-aşa surpriz-a temurat, doar portarul
casei de vis-a-vis a întors
repede privirea şi a tuşit scurt,
în pumn, cu un zîmbet mic în colţul ochilor.
De-atunci, se-ntîmplă uneori să doară
dorul tău, nu totdeauna, doar în zilele cu soare,
cînd primăvara curăţă
cerul pînă la lacrimă
şi-adună norii în cutia cu nimicuri
pentru zile triste.
Atunci, dimineața e ca ochii tăi
iar eu îmi muşc buzele pînă la sînge,
să tac.