Dragostea


E aproape imposibil să găsești un echilibru între dragostea de tine, egoistă și vindicativă și dragostea pentru celălalt.
Oamenii le confundă de obicei și au impresia că iubesc atunci cînd pretind, de fapt, atenție.
Abia cînd înveți să renunți la tine și la visele tale pentru binele și visele celui de alături, dai dovadă că ai învățat să iubești deplin, că ai avut destulă răbdare ca dragostea ta să se coacă ca un fruct parfumat în miezul verii.
Paradoxul e că atunci cînd tu renunți la tine pentru persoana iubită, ea are impresia că i se cuvine sacrificiul și pleacă mai departe, nu-și mai regăsește idealurile în lipsa ta de egoism.
Dragostea nu-i egoistă, nu pizmuiește, nu pretinde, nu urăște, nu face rău, nu se mîndrește, nu îngrădește și nu oricine o poate trăi.

Fraţi


Se certaseră pe o butelie şi pe-o palmă de pămînt. Tuica nu voia să-i dea soră-sii pămîntul pe care ăl bătrîn i-l dăduse de zestre. Ăştia nu mai voiau să-i restituie bătrînului butelia pe care singur le-o dăduse, să i-o încarce la oraş. Tuica susţinea că pămîntul ăla a fost muncit de el pînă au venit comuniştii şi l-au luat, era normal să-l ia tot el înapoi, ăilalţi că ei îi împrumutaseră cîndva, cu vreo 40 de ani în urmă, un viţel gras cu care Tuica-şi plătise cotele şi-şi obţinuse butelia.
S-au întîlnit într-o seară la un pahar de vin. Unul c-o falcă în cer, celălalt c-o falcă în pămînt şi cumnaţii cu colţii rînjiţi printre gard. Şi-au spus vorbe grele, mai mult cumnaţii, decît fraţii între ei.
Ei s-ar fi înţeles, că nici femeii nu-i lipsea bucata aia de pămînt, nici tuica nu stătea într-o butelie veche, dar nu te puteai tine la cîinii ăia doi, care şi-ar fi sărit la beregată de-ar fi fost lăsaţi. S-au înjurat, şi-au aruncat vinul din pahare în ochi şi s-au despărţit duşmani pe viaţă, nu-şi mai dădeau nici bineţe cînd se întîlneau pe uliţă de ajunsese să se închine tot satul de atîta nebunie. Rupseseră frăţia, ce mai.
După un timp, se trezeau că venea tiptil la porţile din spate, dimineaţa devreme, cînd îşi ducea vacile la cîrd. Se ridica pe vîrfuri, era scund şi purta opinci cu nojiţe, ca pe vremuri, nu-şi lua pantofi cu talpă decît în zilele de sărbătoare, se prindea cu mîinile de tabla porţii şi-şi arunca ochii în curte. Nu zicea nimic, doar privea la ei cum se învîrteau pe bătătură, ca tot omul, după treburi. La început îl striga nora cînd îl vedea şi se grăbea să-i deschidă poarta.
– Ei, săru’mîna, tuică! Hai înăuntru, ce stai acolo! Îi răspundea cu o jumătate de gură, abia auzit,
– Să trăiţi, tată. Ete, doar mă uitam şi eu aşa, nu viu. Şi pleca.
Cu timpul s-a obişnuit şi ea şi se făcea că nu-l vede. Îşi continua treburile, hrănea animalele, păsările, copiii, mătura bătătura, spăla, ce-avea de făcut şi tăcea. El rămînea acolo agăţat de porţi şi cîte o jumătate de oră. O urmărea şi uneori părea că ochii îi lucesc ciudat. Se sătura de privit şi pleca. Seara îi spunea soacră-sii,
– Iar veni tuica să vadă ce facem.
– Ia dă-l iacăcui de prost, îi e dor. Io aş vorbi cu el, dar e cu căpăţîna mare, se ia după tîrfa de nevastă-sa că nu mai are trai în casă dacă aude aia că vorbeşte cu mine.
După un timp s-au împăcat, dar fraţi cu adevărat nu au mai fost decît cînd tuica a pus mîinile pe piept şi a plecat. De-atunci, la fiecare sărbătoare, soru-sa numea un colac special pentru fratele ei bun.

Măsură


Pentru tine timpul se măsoară
egal, în zile şi nopţi.
Drumuri şi oameni de zi,
stele şi odihnă de noapte.
Pentru mine ziua se măsoară
în bătăi de inimă,
uneori mai repezi, tumultoase,
alteori liniştite, adînci,
ca apa rîului printre stînci.
Doar nopţile mi se măsoară
în stele adunate-n carul mare
şi cîntec de privighetori.
Din cînd în cînd, cînd cerul
e senin şi luna-i nouă, nopţile
îmi ţin cît o îmbrăţişare,
pînă în zori.

În abur de cafea


Mă trezesc greu, lumina doare. Mă ridic, dau drumul la apă-n cadă şi pun ibricul pe foc pentru cafea. Parcarea e pustie. Un vânt furios o mătură de la un cap la celălalt în timp ce chinuie crengile amărâţilor de copaci scăpaţi cu coroana neatinsă de drujbele ADP-ului. Praful aleargă grăbit dintr-o parte în cealaltă a aleii, se loveşte de ziduri, se aşează pe maşinile parcate cuminţi şi lăsate în părăsire în mijlocul oraşului ce pare fără viaţă. Toată agitaţia specifică Bucureştiului a dispărut.
De după colţ apare un ţigan pitic. Calcă apăsat, cu picioarele prea scurte pentru trunchiul cu spatele drept, de parcă ar fi mândru de dimensiunile-i liliputane. În spatele lui, ţiganca cu fuste înfoiate de vânt, resemnată, cu capul în pământ, trage după ea un cărucior pe care se odihneşte gras un sac uriaş plin cu gunoaie. Ţiganul fumează.
După câteva minute apar şi copiii. Băiatul, petecit şi murdar, trage fratele căruţului de mai devreme. E mai gol, dar parcă mai greu pentru trupul subţire ca trestia. După el calcă arar o fată rufoasă îmbrăcată cu o haină veche, ale cărei mâneci îi flendure prea lungi pe lângă corp. Târăşte o pereche de adidaşi scâlciaţi, mărimea 40, culeşi probabil dintr-un tomberon.
Îi privesc cum înaintează, cu vântul în faţă. Furios, acesta geme şi încearcă să le pună piedică. Ajung cu chiu cu vai la următorul tomberon. În urma lor, doi pensionari s-au încumetat să ia furtuna-n piept. Mişcările le sunt îngreunate de rafala puternică ce se luptă să-i întoarcă în case.
Sub geamul meu, liliacul plânge biciuit de vânt. A deschis lăstari proaspeţi cu embrioni de floare şi-ascultă acum trist mugetul viscolului ce-l ceartă. „Prostule” Nu puteai să mai aştepţi?”
Am vaga senzaţie că m-am trezit după un cataclism pustiitor. Aşa trebuie să se fi simţit supravieţuitorii de la Hiroshima. Parcă joc într-un horror mut. Mă scutur.
În ibric apa dă în clocot. Umplu casa cu aromă proaspătă de cafea. În casă-i cald şi bine. Parcă nu aş ieşi să dau piept cu viaţa azi.

Ilogic


Nu există o logică a îndrăgostirii, te îndrăgosteşti şi gata, te-a legat fedeleş, nu mai ştii de respiri au ba, de e zi sau noapte, nu vezi gropile şi dai în ele, cazi şi zîmbetul ăla de retardat nu te părăseşte nici dacă-ţi rupi piciorul. El poate să fie oricum, chel, ştirb, chior, gras, să tragă un picior după el, poate să se uite cruciş, nu contează, ţie ţi se pare rupt din soare. E fatalitatea şi cînd se întîmplă să-ţi pună ea piedică, nu mai scapi orice ai face. Rău este că dragostea asta oarbă nu te păleşte cît eşti necoaptă (adică atunci e ca o joacă, ispitele-s multe şi criteriile de îndrăgostire sunt altele), nu ţi se arată de la început să ştii sigur „gata, de-acum altul nu mai există”. E ca andropauza, te lasă să te faci de rîs de cîteva ori, abia apoi îţi dă lovitura de graţie.
Relaţia poate să meargă sau nu, depinde cum ţi-au picat cărţile. Glumesc.
Atunci cînd doi oameni maturi se întîlnesc duc în spate toate iubirile şi eşecurile trecute şi aduc cu ei tot bagajul de trăiri trăite din care mai extrag cîte ceva şi pun în balanţă cu ceea ce primesc acum, aici. Uneori balanţa înclină către trecut, mai ales temerile atîrnă greu şi atunci lanţul de iubire se rupe ca o aţă de papiotă, din aceea de-o cumperi din Europa la ofertă. Degeaba-i mai faci nod, nimic nu mai e la fel de clar ca la început, rămîne nodul şi ăsta macină şi macină, pînă sapă o prăpastie de netrecut la mijloc, între tine şi el. Vă despărţiţi.
Rămîi singură, plîngi puţin (dacă eşti mai instabilă pui şi de-o depresie, că cine nu le-a făcut pe toate nu e om), înjuri mult, îl înjuri, îl acuzi, i-ai sparge capul de-ai putea, apoi uşor-uşor te linişteşti şi te întrebi unde-ai greşit. Uneori descoperi fisura în bagaj, alteori nu. Cert e că după un timp îţi trece şi-ţi aduci aminte momente pe care le sărbătoreaţi împreună. Ziua voastră, a lui, a ta, melodia voastră, dansul vostru, cafeaua voastră, totul are aşa un iz vechi de „a fost odată în doi”.
Îl ierţi, te ierţi şi din cînd în cînd te întrebi „Oare, el se mai gîndeşte vreodată la mine, la tot ce-a fost unic şi irepetabil între noi?”. Şi-o mai aduce aminte măcar în vis cum îţi spunea „tu eşti minunea din viaţa mea, te voi iubi şi dincolo de moarte”. Vine inevitabil un moment în care gîndul îţi fuge peste ani, înapoi şi te ispiteşte cu „Ce-o mai face EL? O fi sănătos? O fi iubit? O fi fericit?”. Te trezeşti că-i doreşti să fie bine chiar dacă tu, după el, n-ai reuşit să mai treci vreodată pragul dintre tine şi altcineva.
Asta se-ntîmplă doar dacă ai iubit aşa cum doar o singură dată se iubeşte în viaţă, total, definitiv, secetos şi dacă tot ce mai poţi da după aceea e o carcasă goală în care doar teama de singurătate te face să mai aşezi din cînd în cînd cîte ceva.

drumul


M-am rupt două zile de viaţa mea şi sinceră să fiu, întoarcerea mi se pare cumva pe dos.
Se spune că destinaţia nu contează, ci drumul… eu cred că e important să ai timp, să nu fii presat de termene, să te bucuri şi de drum şi de destinaţie.
Când ieşi din Bucureşti e ca şi cum ai ieşi din malaxor. Priveşti cu uimire la oamenii ce-ţi ies în cale şi te minunezi de tihna lor. Au timp, domle! Au timp de toate. Şi să stea la poartă, de taină, în bătaia blândă a soarelui, şi să-şi muncească pământul, şi să ducă animalele la păscut, şi să stea cu tine de vorbă. Au o plăcere de-a trăi pe care nu o mai întâlneşti la nimeni în oras. Vorbesc serios! Am întâlnit tineri şi bătrâni, oameni bolnavi şi oameni sănătoşi, nu a fost niciunul care să-mi lase impresia de epuizare pe care o văd zilnic în jurul meu.
M-a impresionat până la lacrimi o bătrână atât de adusă de spate că aproape atingea pământul cu fruntea. Mergea sprijinită în baston, dar ducea sapa pe umăr. Vă daţi seama câtă vitalitate există în neamul ăsta, atunci când face ceea ce-i place? Nu putea să stea degeaba, o chema pământul să-l muncească, să nu-l lase să se umplă de buruieni.
Viaţa, pentru ei, curge în alt ritm. Poate că o duc mai greu, poate că-i arde soarele şi-i bat vânturile, iar ridurile li se adâncesc mai repede, cu siguranţă sunt mult mai săraci decât ne închipuim, au necazuri multe şi mari, au şi bucurii mărunte. Şi totuşi, aerul pe care-l respiră, soarele care-i încălzeşte altfel, mirosul reavăn al pământului, priveliştea, totul îi face să fie de zeci de ori mai fericiţi ca noi, cei care ne ducem traiul în cutiile noastre de chibrituri, suprapuse.
Când calci iarba şi-i simţi aroma crudă eşti fericit fie şi numai pentru c-ai apucat să ai în nări parfumul firului fraged zdrobit sub tălpi.
Nimic nu se compară cu el. Berzele şi-au refăcut cuiburile, în crâng cântă pupăza, câte o pitulice mai zurlie îţi taie calea pe stradă, fluturii se aleargă bezmetici şi trec razant pe lîngă tine. Încep s-o înţeleg pe mama care n-a putut niciodată să-şi părăsească satul.
Tabloul e minunat, parfumat şi amar, fix ca mugurul de plop ce stă să-şi aplece moţul.
Ţăranii noştri au curţile pline, dar sunt atât de săraci că-ţi vine să strângi pumnii şi să înjuri de neputinţă. Pentru un ban te-mbie cu orice. Găseşti la porţi ouă proaspete de vânzare şi păsări de curte, vin, cartofi, peşte, ceapă verde, covrigi. Acolo-i munca lor şi e al naiba de prost plătită iar noi vedem în ei doar o imensă masă de manevră. Da, da, nici măcar noi nu-i privim ca pe nişte oameni, ne put, ne enervează cu insistenţa cu care persistă în prostie cînd votează de fiecare dată aceleaşi loaze. Cred că am mai spus-o cîndva… loazele se duc o dată la ani şi dau mîna cu ei, se prefac că le ascultă păsurile, le promit ceva. Noi doar trecem cu nasul pe sus pe lîngă ei, ne put a băutură ieftină, a bălegar, a pămîntul de sub unghii, a bătături în palme.
Şi ne mirăm cum de-a apărut prăpastia asta în societate. Suntem oameni de mîna întîi şi oameni de mîna a doua, noi şi ceilalţi care nu ne merită. Oare, chiar aşa să fie?
Am făcut sute de poze, am încărcat micro sd-ul telefonului şi în loc să le descarc în computer le-am şters pe toate. Nu mi-au rămas decât imaginile de pe retină, soarele, floarea de corcoduş, Dunărea cu scîntei din soare, oraşul ciorilor ce se-ncălzesc pe asfalt, incredibila coloană de maşini cu care ne-am târât înapoi, către Bucureşti şi regretul că am pierdut din prostie o întreagă primăvară păstrată în imagini. Mă rog să mai apuc măcar una la fel de frumoasă.

Aniversară


A fost un timp cînd ziua asta mi-era cea mai dragă sărbătoare. A fost… Calendarul meu delibro o mai păstrează şi acum, nu m-am îndurat să fac nicio modificare în el Îmi aduce aminte an de an, cu patru zile înainte, „în familia ta se apropie un eveniment important”, apoi pe 31 „azi ai sărbătoare în familie”, exact ca atunci cînd îmi anunţă comemorarea căsniciei mele şi a fostului meu soţ. L-am trecut decedat şi calendarul, fidel, îmi aduce aminte de fiecare dată că trebuie comemorat momentul. Aşa şi cu ziua ta… de parcă aş putea uita, de parcă ceva din mintea mea sau din sufletul meu s-ar fi îndurat să lase ceva în urmă. Da, mi-am adus aminte de fiecare dată, chiar dacă nu am zis nimic. În gîndul meu ţi-am urat de bine totdeauna, am trimis de fiecare dată un gînd bun, aşa cum făceam odinioară cînd ştiai să le citeşti şi le aşteptai privind în zare. Mai ţii minte? Îmi spuneai „mulţumesc, puiule, doar tu ţi-ai adus aminte” şi mie mi se strîngea inima că erai atît de departe şi atît de singur înconjurat de atît de mulţi oameni. Au fost ani frumoşi, nu-i aşa? Au fost, oare? Încă mă îndoiesc. Îmi aduc aminte toată dragostea de parcă a fost ieri, tot focul, toată pasiunea cu care ne îmbrăţişam cînd ne întîlneam, buzele tale fierbinţi, săruturile, o Doamne… săruturile acelea. Puteai să-mi spui „pleacă, nu te mai vreau” şi ele te trădau de fiecare dată. Gura ta îmi striga „rămîi, te iubesc atît de mult” cu fiecare sărut apăsat, cu fiecare respiraţie tăiată. Ştiam, simţeam că trebuie să rămîn. Şi apoi, te iubeam atît de mult, că numai gîndul că o să rămîn fără tine mă sufoca. Doamne cît te-am iubit şi cît a durut iubirea ta! Fiecare minciună, fiecare speranţă deşartă, fiecare ceartă aiurea plecată de la suspiciuni neîntemeiate mai înfigea cîte un pumnal în piept. Eram toată numai găuri, curgea sîngele şuvoi pe străzi, era cald, sărat, ca lacrimile ce nu mi se uscau zile în şir. Iubirea asta m-a epuizat, m-a lăsat seacă, ca o nucă găunoasă. Şi tot aş fi vrut să dureze veşnic, să nu se termine nicicînd.
Mi-ai fost binecuvîntare şi blestem, am ars cu tine ca o lumînare aprinsă la ambele capete, mai aveam puţin şi mă topeam de tot, rămînea de mine doar lacrima de ceară. Poate c-ar fi fost mai bine decît acum, cînd am rămas un rest cît un deget de copil, cu lacrimi de ceară întărite pe margine, bună de nimic. Nici măcar un tremur de lumină în serile fără lună nu mai fac. Ştiai, ţi-am spus că e tîrziu, te-ai încăpăţînat să-mi demonstrezi contrariul, ai crezut că-ţi va fi mai bine acolo, departe. De cînd îţi pregăteai plecarea? De cîţi ani? Ştii cît m-a durut minciuna? Găsisem semnele, le interpretasem corect, puteai măcar să fii corect şi să recunoşti. Ai negat pînă în pînzele albe, m-ai tăvălit pe jos, ai şters noroiul de pe tălpi cu dragostea mea. Îţi spuneam „fără tine n-am să pot trăi, nu mai am de ce, viaţa mea se termină aici” şi rîdeai, „ba o să mă uiţi şi-o să trăieşti”, îmi repetai, convins că-i doar o dramoletă de budoar. Am supravieţui, aşa cum am supravieţuit tuturor încercărilor în viaţa asta. Am supravieţuit, dar de trăit n-am mai trăit de atunci. Mi-au trebuit doi ani să ies din depresie, m-am agăţat şi cu dinţii de viaţă, de fiecare respiraţie. În timp ce tu mă urmăreai din umbră, eu încercam să mă conving că n-am să te mai văd niciodată bătînd la uşa mea, că nu vei mai urca niciodată scările pînă la etajul 4 al blocului de pe Ion Mihalache, doar ca să-mi vezi surpriza din ochi. Am încercat, crede-mă că am încercat şi să trăiesc, şi să iubesc, şi să te uit, doar că… iubirea nu vine cînd o chemi, vine cînd vrea ea şi te leagă de cine vrea ea, fără să te întrebe. Sunt singură şi voi rămîne singură tot restul vieţii, probabil. Nu mai pot avea încredere în nimeni, nici măcar în mine. Ce-aş mai avea eu de oferit, cînd ţie, căruia ţi-am oferit totul, nu ţi-a fost de ajuns?
N-am vrut să-ţi scriu, dar mi-am dat seama că împlineşti o vîrstă rotundă şi-ar trebui să-ţi urez „la mulţi ani” în viaţa ta normală de acolo. Ţi-e bine, oare? Ai făcut o vîrstă… să fii sănătos şi fericit, de poţi, să mai apuci s-o rotunjeşti de cîteva ori.
Te rog să nu-mi răspunzi, nu are rost. Îţi scriu ca unui mort, nici nu ştiu de voi trimite vreodată scrisoarea asta, poate o voi închide-ntr-o sticlă şi-o voi da mării cu prima ocazie. Doar ea a ştiut cît te iubesc în dimineaţa aceea strălucitoare de martie. A fost în altă viaţă, nu-i aşa? E clar că nu în viaţa asta s-a întîmplat, în viaţa asta e doar regretul şi singurătatea. Ştii că ea şi tăcerea mi-au devenit cele mai bune prietene?