Fetița și Moșii


Aș fi vrut să vă spun o poveste. Ar fi început frumos, cu ”a fost o dată ca niciodată, că de n-ar fi fost, nu s-ar mai fi povestit.”, așa cum începe orice poveste. Dar moșul a venit, a lăcat cadouri, a plecat, copiii așteaptă alt moș. Mai e vreme de povești?
A fost odată ca niciodată o fetiță mică ce nu l-a cunoscut pe Moș Nicolae. Nu l-a cunoscut nici pe Moș Crăciun chiar dacă i-a lăsat, tocmai în mijlocul zăpezii celei mari, un brad frumos împodobit cu lumînărele, beteală, globulețe colorate, multe bomboane și mere roșii. Atît de frumos era brăduțul că fetița a întins mîna să-l atingă și s-a înțepat în primul ac verde înghețat. Asta a fost și bine și rău, așa a învățat fetița că nu orice poate fi atins iar bradul a rămas intact pînă tîrziu, după anul nou, cînd moșul s-a întors și a luat toate podoabele colorate de-a lăsat bietul brad îmbrăcat doar cu hîrtiile bomboanelor prinse cu ață. Vedeți voi, bomboanele și merele le mîncaseră copiii.
Era o fetiță ce nu știa decît un moș, pe moș Ioniță de la casa cu porți albastre unde venea ursul în fiecare iarnă. Vouă vă pare săracă, dar ea nu știa nici măcar ce-nseamnă sărăcia, ea era fericită chiar dacă nu avea păpuși, nici cadouri sub brad, nici tort de înghețată de ziua ei. Era fericită pur și simplu în căsuța de turtă dulce a bunicilor unde iarna se făcea cald-cald și ea spunea poezii din cuvinte inventate pe care le înțelegea doar Dădica, ea-și asumase și obligația de la le traduce auditoriului care asculta fascinat. Nu, nu mă credeți pe cuvînt, normal că rîdeau de se țineau cu mîinile de burtă, dar fetița noastră și pentru asta era fericită, și sărea într-un picior, și bătea din palme de bucurie că oamenii rîd în jurul ei.
Asta pînă a căzut și și-a rupt mîna, că atunci nu a mai fost atît de amuzant totul. Bunica a țipat, Dădica s-a întunecat, bunicul a înjurat de ceva Dumnezei, doar Nenițu a luat-o în brațe și-a rugat-o să plîngă cu capul pe umărul lui, că umărul lui e puternic și duce durerea și plînsul departe, să nu se mai întoarcă la fetiță. Iar fetița a plîns pe umărul cald pînă a obosit și-a adormit. Două săptămîni a umblat cu mînuța în ghips și s-a plictisit grozav, că nimeni nu mai voia să rîdă cînd se adunau seara în jurul mesei. Doar Nenițu o lua în brațe și-o ruga să povestească ce făcuse peste zi. Iar ea îi povestea.
Nu, nu exista un om cu numele ăsta, normal. Exista un om negricios, un pic cam pufos, cu degete calde cu care știa să-i deseneze pe geam inimioare calde care se umpleau de flori de gheață pînă dimineață. Fetița nu putea să deseneze nimic cu degețele ei, doar cu unghia reușea să facă cîte un semn mic în gheață.
Pe vremea aceea erau ierni cu zăpezi adevărate în care copiii mici se îngropau pînă la brîu, ba uneori chiar pînă la umeri și gerul sufla așa de aprig încît doar oameni cu inima fierbinte ca Nenițu puteau să spargă gheața. Îl chema Nicu. Dădica în striga toată ziua ”Nicule, treci la masa!”, ”Nicule, adu lemne!”, ”Nicule, du-te la comparativă!” Așa se numeau pe vremea aia magazinele, nu Auchan, Carrefour, sau Ikea, ca acum. Oamenii se duceau la comparativă și cumpărau tot ce aveau nevoie.
Cînd fetița a venit în casa lor, mama i-a zis ”Uite, ea e Dădica, ea e bunica, el e bunicul iar omul ăsta negricios care zîmbește la tine cu toți dinți, e nea Nicu. O să ții minte?” Fetița a dat preocupată din cap și-a repetat în gînd ”bunica, bunicul, Dădica și Nenițu. E simplu, s-a gîndit și-a repetat cu zîmbet în ochi ” Bunica, Bunicul, Dădica, Nenițu”. ”Nu așa, mă! E nea Nicu”, a repetat mama cu sprîncenele încruntate, dar Nenițu a rîs și asta i-a dat curaj. ”Așa, da. Nenițu!”, a repetat fetița cea fericită. Nu înțelegea de ce mama e supărată, că în creier îi picuraseră pe rînd toate numele și le reținuse așa cum intraseră între ciocănelul și nicovala din urechea ei mică. Dar ”nea Nicu” avusese mînuțe cu gheruțe și se agățase ele de lobul urechii. O și zgîriase serios! Nu voia să intre deloc acolo, la înghesuială, poate pentru că Nicu venea de la Nicolae și fetița nu-l cunoștea pe moș Nicolae. Dacă ”nea Nicu” n-a vrut, a intrat Nenițu, mai curajos și mai potrivit iar Nicu a rîs și-a zis ”ia lasă fetița, că e mai frumos așa. Vino la Nenițu să te pupe!” Și Nenițu a rămas, chiar și după ce fetița a crescut și-a devenit o domnișoară de școală.
Prin multe aventuri au trecut împreună, dar niciodată, absolut niciodată, Moșii nu s-au arătat la față în căsuța fetiței fericite. Nici ea n-a știut să le scrie și să le ceară ceva vreodată. Cum să scrii cuiva care nici măcar nu există? Ar fi fost ciudat, nu-i așa?
Moșii ocoleau căsuța de turtă dulce, de parcă ar fi fost ciumată, nici măcar urîtul Moș Gerilă nu a vizitat-o vreodată. Poate văzuseră că fetița e oricum fericită că e cald în casă, că e cu bunica, cu bunicul, cu Dădica și Nenițu, că zăpada-i alba, că Lăbuș aleargă mieii prin ogradă, că sania zboară cu ea și prietenul ei mititel, pui de rudar din răscruce.
S-or fi gîndit moșii că ei n-ar putea să-i aducă nimic care să o facă mai fericită de atît. Că de știut casa o știau cu siguranță, mai tîrziu, cînd locul fetiței a fost luat de un băiețel bucălat și supărat, s-au grăbit să vină cu desaga plină și să-l acopere de dulciuri și jucării, poate-poate o să devină și el fericit ca fetița noastră.
Numai că nimeni nu știa să fie fericit ca ea, niciun copil nu exersase atîta bucurie și, cu timpul, nici măcar ea nu a mai știut. S-a luat cu pretenții și treburi de oameni mari și a pierdut bucuria pe drum. Într-un singur an a regăsit-o și atunci tot Nenițu a fost de vină.
Era în anul în care iarna a apărut ca o furtună fix pe 1 decembrie. Cu vreo două zile înainte a trimis peste sat un vînticel rece ce-a înghețat și-a scuturat toate frunzele din tei. Le-a desprins și pe cele din prun, au zburat și frunzele mărului de la poartă, s-au prins în horă pînă și frunzele viei din boltă, se umpluseră ulițele satului de hore întregi de frunze galbene și verzi, și roșii, o veselie.
Atunci s-a prins de fetița noastră un pui de răceală cu frisoane ce-o scuturau din toate încheieturile, cu febră și nas înfundat. L-a aspirat odată cu o suflare de vînt și așa supărat a fost că a lăsat-o fără miros timp de o lună.
Apoi, iarna a chemat vîntul și a trimis ninsoarea care a acoperit totul sub plapuma ei alba. După o noapte și o zi în care fluturii de zăpadă și-a făcut de cap, a trimis gerul care-a înghețat totul, inclusiv mîinile și nasul fetiței noastre care nici mică nu mai era, nici haine pe măsură nu avea.
Ei, în iarna aia pripită a fost cea mai fericită pentru că, după mulți ani de absență, Moș Nicolae s-a oprit pe pragul casei ei și le-a dat părinților gîndul cel mai bun- s-o lase la Nenițu de ziua lui. De fericire mare, a uitat și că are febră, și că o scutură frisoanele și că nu poate simți niciun miros, indiferent cît de puternic ar fi fost el. S-a îmbrăcat cît a putut de gros, cu pulover alb de lînă care avea mînecile cam scurte- de fapt, avea ea mîinile cam lungi, dar puloverul lucrat de mama ei era bun, ținea de cald la spate- și-a pus pe cap căciula roșie ce-i cădea pe ochi, a încălțat ghetele mamei cu două numere mai mari ca să aibă loc șosetele de lînă, să nu-i înghețe picioarele, și-a pus mănușile cu un singur deget pe care i le împletise bunica acum doi ani, și-a acoperit gura și nasul cu un fular și, așa împachetată, a așteptat autobuzul sub privirea blazată a soarelui înghețat.
Autobuzul a venit, a oprit și a luat-o în pîntecul lui generos, apoi a lăsat-o în stradă tocmai în satul în care se mutaseră Dădica cu Nenițu. Acolo o aștepta, ca-n vremurile bune, toată bucuria ei.
În casa mică era cald-cald, pe sobă aburea oala de sarmale și ibricul de țuică fiartă, bunica se învîrtea pe lîngă cuptorul unde vîrîse o prăjitură, Dădica era îmbujurată de la foc și de fericire că se adunaseră pe lîngă masa toți oamenii dragi, bunicul adunase pe lîngă el toți copiii și le spunea o poveste cu război, frig, tranșee și gloanțe ce șuierau pe la urechi de oameni speriați și flămînzi iar Nenițu, în culmea fericirii a ridicat-o în brațe de-a dat-o cu capul de grindă și pot să vă spun că nu era atît de ușoară cît părea.
În anul ăla s-a întîmplat ca bunica să descopere scorțișoara. Nu o descoperise demult, ci doar de vreo două săptămîni, cînd mersese la comparativă să ia esență de rom pentru coliva pe care voia s-o facă de ziua sfîntului Nicolae iar nea Mihai, gestionarul, îi dăduse un praf maroniu foarte parfumat, că esență de rom nu mai avea neam, o cumpăraseră femeile satului pe toată, să pună în cozonacii de crăciun.
”Ia asta, dadă Marie, să vezi mata de nu o să vii să-ți mai dau, așa de bună e!”, o îmbiase el și bunica, credulă, o luase. Cînd a ajuns fetița, bunica tocmai frămînta coliva pe care voia s-o pună pe un platou frumos și s-o îmbrace cu bomboane colorate, din care-i dăduse cu asupra măsură nea Mihai, de drag că ea cumpărase prima praful minune.
Și atunci, din nebunia aia de mirosuri apetisante din bucătărie, s-a ridicat ca un șarpe cald aroma de scorțișoară, a intrat pe nările eliberate pentru o clipă ale fetiței și-au făcut-o să exclame ”Mmmmm, a ce miroase aici așa frumos, bunică?” ”A scorțișoară, draga bunicii, vrei să guști?”, i-a răspuns mîndră bunica și i-a întins o lingură plină de colivă dulce, aromată. Fetița a gustat și tare i-a plăcut, așa că a mai cerut și iar a mai cerut, pînă bunica a zis stop, că voia să mai rămînă și pentru ceilalți, să se poată lăuda cu aroma ei minunată.
Atunci răceala fetiței s-a răzbunat și s-a urcat direct în spatele ochilor, unde a aprins focul febrei. Fata s-a luptat cît s-a luptat cu el, pînă la urmă a fost nevoită să se lase păgubașă și să se așeze mai aproape de sobă, ca să mai alunge puțin din frigul ce-i creștea în piept. A tremurat ceva pînă a venit Dădica și-a doftoricit-o cum s-a priceput mai bine, ba i-a și descîntat, că poate dăduse peste un vînt rău, Doamne ferește.
Bunicul striga ” Dă-i femeie o ceașcă de țuică fiartă, nimic nu încălzește mai bine!”, bunica-l certa ” taci, Costică, nu vorbi prosti, e un copil, nu ditamai bătrînul, ca tine. Oasele tale vechi se încălzesc de la țuică, nu ale ei. Ia cu mama o țiglă caldă de colea și pălește-o pe piept, să vezi cum îi trece!” și-a scos din cuptorul încins o țiglă pe care cîrpa a sfîrîit cînd a atins-o.
Nenițu a venit, a luat-o în brațe și-a legănat-o un pic. ”Hai să-ți cînte Nenițu un cîntecel, să vezi cum îți trece”, iar ea și-a culcat fruntea încinsă pe pieptul lui mare și s-a lăsat pradă zgomotelor ce i se învîrteau în creier împreună cu vocea bunicii, cu povestea bunicului, cu gloanțe șuierînd pe lîngă urechi, cu vînt turbat ce izbea-n ferestre, cu steaua ce răsărea blînd în cîntecul lui Nenițu. Atunci a zîmbit din nou și ochii Nenițului au lăcrimat în timp ce mîngîia ușor părul de aur moale al copilei.
După un timp și-a revenit puțin și a încercat să mănînce, numai că nimic nu avea gustul cu care era învățată. Pîinea caldă mirosea a scorțișoară, sarmalele miroseau a scorțișoară, friptura avea gust de scorțișoară, pînă și apa din fîntînă se scăldase în scorțișoară înainte de-a ajunge în cana ei. Toată casa se lăfăia în scorțișoară și fetiței i s-a făcut rău de la atîta parfum și-a leșinat pentru prima data în viața ei.
Cînd și-a revenit era noapte, sub plapumă era cald, doar viscolul boscorodea nervos pe la fereastră și încerca disperat să intre în casă, pe lîngă geam. Două săptămîni nu s-a putut ridica din pat, dar au fost două din cele mai fericite săptămîni din viața ei, chiar dacă n-a putut să mănînce nimic pentru că totul avea gust de colivă cu scorțișoară.
Și acum, după ani mulți de atunci, cînd nu mai sunt nici bunicul, nici bunica, nici Dădica și nici măcar Nenițu, aroma de scorțișoară o duce în căsuța mica, lîngă o sobă fierbinte pe care niște sarmale fierb bolborosit într-o oală de pămînt, în cuptor se coace lin o prăjitură pufoasă, bunicul spune povești cu tranșee nepoților ce-ascultă atenți cum șuieră gloanțe pe la urechi, bunica are față de lună plină, Dădica e îmbujorată și Nenițu o ține blînd în brațe.
A fost anul în care Moș Nicolae a făcut o minune și s-a oprit pe pragul casei ei să-i facă bucuria reîntîlnirii cu oamenii ce-o făceau fericită. Apoi a zburat și moșul, și anii, și fericirea. Fetița n-a mai fost fetiță și bucuria i-a fost mereu umbrită deși, între timp, toți Moșii s-au îngrămădit să facă cunoștință cu ea.

Nichita


Pentru că azi am rămas fără Nichita de niște ani. Și pentru că uneori îmi vine să deschid cartea să citesc. Și pentru că-i ziua numelui meu și de ziua numelui meu am rămas fără Nichita pentru totdeauna iar eu atunci habar n-aveam nici că e ziua numelui meu nici că o să simt acut lipsa lui.
Nichita Stănescu

Colinda in doi

Uneori ai dreptate
şi aceasta mă tulbură şi mă face nefericit.
Uneori mă ai pe mine
însingurînd cifra unu.
Uneori ne vine să murim
cu moartea altora.
Alteori ne vine norocul
în casa noastră goală.
Astfel ne trăim noi doi,
singuratecii
trăiţi de alţii,
cum raza rece de la steaua polară
niciodată nu atinge zăpada de la pol.

Mi-am pierdut


Mi-am pierdut bucuria într-o zi.
Nici nu mai ştiu în care şi
nici nu ştiu ce relevanță ar avea,
toate zilele sunt la fel,
macină aceleaşi secunde,
privesc acelaşi cer,
calcă acelaşi pămînt, doar oamenii
le deosebesc după semne.
Bate vîntul, scutură frunza, ăsta e un semn.
Pică ploaia, scutură norii, ăsta e alt semn.
Rîde soarele, încălzeşte pămîntul.
Aici e cheia, în rîsul ăsta în care se răsfață căldura
şi liniştea şi bucuria măruntă
ce colorează lumea.
Culorile nu le mai am de-un timp.
Mă-nvîrt într-o lume ternă ca o linie frîntă cu unghiuri ascuțite
ce se înfig adînc în carne.
Pînă şi sîngele are gust de leşie,
nu mai clocoteşte cald, ca odinioară.
În jurul meu se-nvîrt zile cenuşii, egale,
oameni fără contur
şi nopți oarbe, negre ca păcatul cel mai greu.
Aş adormi, poate pe-acolo, prin vise
aș găsi culorile rătăcite.
Le-aş aduna mănunchi, cumva mi-aş aduce aminte
să le folosesc, încă mai ştiu vag ce culoare au
frunzele-n vînt şi cerul sub furtună,
chiar şi sîngele fierbinte ce curge rapid
în cascada vieții mi-l amintesc,
încă.
Mi-am pierdut culorile, voi le vedeți?

Un an fără Mihai I


A trecut un an, Majestate. Un an de cînd românii și-au pierdut ultimul rege.
A fost un an greu, ne-am tot luptat cu cancerul ăsta de se numește dragnea și n-am reușit să-l învingem. Să ne ierți dacă azi puțini își vor aduce aminte să-ți aprindă un muc de lumînare. Să-i ierți, bunule rege, și pe ai tăi, că-s precum ulii și se ceartă, ca niște mujici proști, pe nume și-avere. Să ne ierți pe toți că n-am putut mai mult.
Măcar am sărbătorit centenarul. A fost frumos, pînă și dragnea a ignorat sfatul doctorului și-a ieșit la defilare. Numai iliescu nu a îndrăznit să iasă din casă. El e slab, Majestate, nu are rezistența veteranilor de război care n-ar rata defilarea nici pe patul de moarte. Veteranii aceia cu pieptul plin de decorații și cu 200 de lei în plus la pensie, Rege. Nu ăia cu pensii speciale, veterani în parlamentul rușinii.
Era s-o pierdem și pe veo pe la Focșani, noroc că mai există militari care s-o tragă de mînecă. Deși, noi recunoaștem că nu ne-am fi supărat, am fi ciocnit un pahar de șampanie la dispariția sa. Nu am fi plîns ca atunci cînd te-am petrecut pe ultimul drum pe tine, Majestate. Am fi avut și noi o mică și vinovată bucurie.
Am fost așa pătrunși de importanța evenimentului, că s-a umflat inima-n noi și-am arborat tricolorul peste tot, l-am făcut să fluture pe mașini în traficul infernal al Bucureștiului, l-am pus la balcoane, în geam. Nu contează că a doua zi erau trotuarele pline de tricolor trist, călcat în picioare. E dreptul nostru, tricolorul nostru sfînt, noi putem să-l punem și în pubela de gunoi, să-l călcăm în picioare, să-l cumpărăm de la chinezi. Îl fac din cel ai bun plastic. Mai avem puțin pînă să-l punem pe chiloți ca americanii, dar avem timp. Vezi, Măria ta, noi avem doar o sută de ani.
Au mers oamenii la Alba, acolo unde s-au încoronat înaintașii tăi. Din toată țara au mers, fiecare cu ce-a putut. Cu mașina, cu trenul, cu căruța. Nu c-ar fi făcut mai puțin cu trenul decît cu căruța, totuși nu i-a bătut vîntul la fel.
A fost și-un profesor de religie din Olt, cu mulți copii adunați de prin sat. I-a culcat în catedrală, să se pătrundă bine de istoria zbuciumată a acestei tări nedreptățite. Le-a dat să mănînce mîndrie pe pîine pînă li s-a făcut rău și-au chemat salvarea. Mîndria de a fi român, cea mai hrănitoare din toate. Am rezistat 100 de ani cu ea.
A defilat și jandarmeria. Da, da, aia de ne-a gazat în vară, aia despre care ce-a rămas din casa regală nu a găsit necesar să spună nimic rău. Vezi Tu, Regele meu, ei au învățat mult prea repede că nu-i bine să te pui cu puterea, indiferent care-ar fi ea. Le-ai lăsat moștenire obediența interesată. Nu știu cum au găsit-o tocmai pe ea prin lucrurile Majestății tale. Sau poate au deprins-o de la prințul de cinema, Duda.
Ce bine că te-ai dus, Majestate! N-ai mai apucat să vezi mocirla în care se scaldă toți, cum calcă ei pe noi și ne afundă în noroi, cum tot încearcă să iasă la suprafață și să scape de pușcărie pe spinarea noastră. N-ai mai apucat să vezi cum s-a aplecat și-a îmbătrînit Margareta noastră. Cum și-a pierdut lumina din ochi și zîmbetul acela minunat cu care ne-a cucerit la început.
Să nu fii supărat, s-a străduit, chiar s-a străduit să le ajungă din urmă pe înaintașele sale, dar cum să facă asta cînd înaintea sa a stat Maria, cînd mama sa a fost Ana? Cînd ea s-a măritat cu un Duda ambițios? Lasă-i, măcat acum să te odihnești fără să te mai gîndești la ce-ai pierdut, la cum te-am pierdut. Ai fost oricum un copil și-un om chinuit, măcar acum să te destinzi.
Noi ne-om descurca cum om putea. Cum ne-am descurcat de cînd ai abdicat. Am învățat așa bine toate conotațiile cuvîntului ăstuia! Știm să ne aplecăm după cum bate vîntul, să ne învîrtim după o rază de soare, să ținem capul la cutie să nu ni-l taie sabia, să supraviețuim în orice condiții. Suntem ca infecțiile nosocomiale din spitalele noastre, Majestate. Nu cedăm noi doar pentru că ne bombardează ei cu tot felul de antibiotice. Om reuși cumva să-l răpunem și pe dragnea cu ai lui lachei păduchioși.
Să știi, totuși, că orice s-ar întîmpla, pe Duda nu-l punem pe tronul țării. Nu suntem nici măcar noi atît de ingrați încît să mînjim tronul lui Carol cu fundul lui Duda. Rămîi pentru noi ultimul rege. Ultimul om trist, demn să poarte coroana de oțel pe care nici măcar pe ultimul drum nu te-au mai lăsat semianalfabeții ăștia s-o porți. Stă la loc de cinste, lîngă tezaurul lăsat de toți strămoșii noștri.
Odihnă veșnică, Majestate. Să fii liniștit, cu siguranță va rămîne cineva care să stingă lumina și-n țărișoara ta iubită, cînd o veni timpul. Mai suntem cîțiva idealiști idioți pe aici.

N-am știut


N-am știut,
nici n-am gîndit că voi ajunge să te duc
în minte și să închid ochii
să mai păstrez în piept tresărirea .
N-am știut că ochii tăi albaștri vor aprinde
întunericul din viața mea,
eu robeam pe-atunci doi ochi negri
ca păcatul, nu vedeam răsăritul dincolo de ei.
N-am crezut,
nici n-am visat că va veni o zi
în care va fi de ajuns să închid ochii ca să-mi fie cald,
mie, cea veșnic înghețată.
Pe-atunci eram un om după un zid.
Te-ai oprit, ai spart zidul și mi-ai pus aripi.
Azi pot zbura.
N-am știut.

Și vulturii uită să zboare, nu-i așa?


Să nu mă-ntrebi de cîte ori am tot urcat
și-am coborît
pe scara asta veche
spre visul străveziu din depărtare,
adună stropii de sînge
ce-au adăpat tăcuți țărîna.
Să nu mă-ntrebi de cîte ori am încălțat
pantofii ăștia scîlciați,
numără-le cuiele înfipte adînc,
în tîlpile goale.
Să nu mă-ntrebi cît a durut
fiecare iubire pierdută, privește genunchii
în care s-a tatuat cu urlet, drumul.
Nu mă-ntreba ce am să iau cu mine
cînd voi pleca,
întinde mîna și sprijină inima
ce stă să-mi pice grea, din piept.
Nu întreba de cîte ori m-a doborît fulgerul vieții,
privește zdrențele ce-au fost cîndva
falnice aripi.
Și vulturii uită să zboare, nu-i așa?

20181101_103752