Sorcova


Vorbeam la telefon cu o prietenă cînd am auzit bătaia în ușă. Am ignorat-o, dar ei știau că sunt aici.
– Primiți cu sorcova?, am auzit două glasuri mici de dincolo de ușă. Aceeași întrebare, ușor defazată, pe două voci.
-Stai să deschid ușa, c-au venit copiii să mă sorcovească, i-am zis prietenei mele și am deschis. La ușă, doi țînci, un el și-o ea. De fapt, o ea și-un el dacă e să fiu corectă, că ea era mai mare. Și la propriu și la figurat.
– Primeasc, mami, le-am zîmbit.
Încurajați de zîmbetul meu, s-au apucat să-mi ureze cu sîrg. ”Sorcova, vesela, să trăiți să înfloriți, ca merii ca perii…”, tot așa pînă ”la anul și la mulți ani!”. Nu-i puteam opri, era păcat. I-am ascultat amuzată cît timp s-au concentrat pe urare, apoi pe Baghera mea și la sfîrșit întins o hîrtie de 10 lei.
– Știți, noi nu împărțim banii, a zis ea, cu hotărîre. Doar dulciurile!
– Dați-ne cîte o hîrtie de 5 lei la fiecare, a adăugat el, plin de aplomb.
Ia uite frate, puștiulică, la cei trei ani ai lui, știe banii și știe că 5 e jumatea lui 10. Dulciuri n-aveam, două hîrtii de 5 lei nu aveam și nici alta de 10 lei ca să le dau la fiecare cîte una.
– Mami, rău îmi pare, dar trebuie să vă descurcați așa, că eu alți bani nu am. Uite, dacă vă mai dă cineva bani schimbați, faceți împărțeala atunci.
– Da, dă-mi-o mie, a sărit puștiul. Ne-o schimbă mami, îți dau eu 5 lei pe ea!
Ea a luat repede bancnota și-a dosit-o în buzunar.
– Neeee, lasă tu! Stă la mine, că eu sunt mai mare! L-a blocat și i-a întors repede spatele, să sune la următoarea ușă. S-a grăbit și el să se ducă după ea.
Am simțit așa, o mîndrie de gen. Femeile sunt afurisite de mici, fraților, știu foarte bine și ce vor, și cînd și, mai ales, cît vor! I-aș mai fi dat ceva puștioaicei, de-aș mai fi avut, măcar pentru hotărîrea ei.

Leti


M-a sunat aseară Leti.
Cred că v-am mai spus că Leti e prietena mea din copilărie. Am crescut împreună, ne-am jucat împreună de-a mama și de-a tata, am experimentat machiajul pe păpușile ei, am făcut gimnastică împreună, ne-am dat în leagăn pînă la cer împreună, mi-a botezat toate pisicile și toți cățeii, am rîs, am țesut povești împreună, am plîns și-a rămas cu mine fără să mă întrebe și fără să mă judece vreodată. Prietenia noastră a scăpat intactă pînă și de gura Manei, căreia nu prea i-a mirost bine mult timp că nepoata ei de viță nobilă umblă toată ziua cu o țărăncuță ciudățică.
Ea a rămas lîngă mine cînd Cristina a fost nevoită să se mute și ceva în sufletul meu mic și fricos, s-a rupt. A fost acolo la fiecare bucurie și fiecare pierdere. Iar eu am așteptat-o mereu.
Liceul ne-a despărțit. Ea a plecat prima, e mai mare. S-a dus tocmai la Timișoara, de unde s-a întors doar în vacanțe. Timpul nostru împreună s-a comprimat în cîteva săptămîni pe an și-n amintirile depănate cu Mana la o cană de ceai.
Odată cu plecarea ei s-a dus ușor și sănătatea Manei. Am încercat să-i fiu aproape cît am putut, totuși, inima ei bătrînă obosise brusc. Și mintea îi rămîsese blocată undeva, în anii în care avea casa plină de fete de educația cărora se simțea datoare să aibă grijă.
În prima vară după plecarea ei l-am pierdut pe Nicu și ea n-a mai fost acolo să-mi fie stîlp. Două luni lungi am învățat singură drumul către cimitir. Acela a fost anul cu pierderi. Pe toamnă s-a stins și Mana. În vara următoare am făcut amîndouă drumul babelor, să aprindem candela și să-i povestim Manei ce mai e prin sat. Ea a plecat iar, eu am mai rămas un timp să țin candela aprinsă și să povestesc crucilor reci ce goală-i lumea mea fără oamenii de sub ele.
Apoi am plecat și eu iar drumurile noastre au părut că se despart definitiv, ca drumurile tuturor copiilor ce-s nevoiți să dea cu capul în porțile vieții. Și totuși, de pe drumul ei, Leti nu m-a lăsat niciodată să mă pierd. A aprins un felinar pe care l-a ridicat sus de tot, la stele. Un cer ne-acoperea pe amîndouă și ea a găsit discret și elegant, calea să lumineze ambele drumuri, chiar și atunci cînd părea că nu mai pot vedea nicio lumină din închisoarea căsniciei mele.
Mi-a pierdut adresa, s-a dus la ai mei și-a cerut-o pe cea nouă. N-a avut numărul meu de telefon, a făcut cumva rost de el. M-a ținut în viață cu gîndul, cu vorba, cu aducerea aminte. Nimeni în jurul ei n-a avut voie să uite de mine iar eu, între pereții izolării mele, mi-am adăpat ochii și mintea cu lumina aprinsă de ea. În noua mea familie nimeni nu o cunoștea în realitate, copiii se mirau doar că cineva de departe și de demult trimite mamei lor cîte o felicitare de fiecare sărbătoare și cîte o vedere din fiecare concediu, iar mama lor le ținea la loc de cinste, ca pe un bibelou pînă ajungea următoarea felicitare, la următoarea sărbătoare. Li se părea desuet gestul și nu înțelegeau ce ancoră aruncă pentru mine acele cîteva rînduri scrise îngrijit, de mînă.
Mulți, mulți ani, aceasta a fost singura intersecție în care prietenia noastră se întorcea să se adape. Și cînd eu n-am mai putut să dau niciun semn, Leti s-a întors acolo și mi-a lăsat semn de neuitare.
Ne-am revăzut față în față după ce-am divorțat. Douăzeci și cinci de ani de absență s-au șters ca prin minune și-am redevenit dintr-o dată copiii de odinioară. Între noi timpul n-a săpat nicio cută, niciun rid apărut pe față, niciun kilogram în plus, nicio lacrimă nu au rămas lipite de prietenia noastră. Nici măcar în gînd nu mi-a reproșat vreodată tăcerea și absența atît de îndelungată. Mi-a șters cu zîmbetul ei cald tălpile rănite de de spinii drumului și m-a îmbrățișat.
Ne auzim și acum rar iar de văzut ne vedem și mai rar, dar momentele importante ale vieții nu trec fără să știm una de alta, fără să rîdem și să plîngem împreună, fără să aflăm despre prieteni noi pe care-i cunoaște în realitate doar una dintre noi, dar care ne sunt dragi pentru că-s parte din viața celeilalte, fără să vorbim despre ce ne doare, despre ce ne întărește, despre ce ne înduioșează.
Cu timpul am cunoscut mulți oameni și-am mai încercat, timid, să leg și alte prietenii, dar cei 20 de ani de tăcere și-au pus definitiv amprenta asupra mea. Au fost ani în care-am învățat că prieteniile nu durează la infinit, că oamenii îți sunt alături doar cît au un interes comun, că poți rămîne prietenul cuiva doar atîta timp cît poți să te pliezi pe nevoile lui, că locul tău poate fi oricînd luat de altcineva mai atrăgător, mai prezentabil, mai promițător. Am învățat că unii se pot lipi de tine doar pentru că vor să ajungă undeva, că cei la care ții te pot vinde pe mai nimic unor rechini ce te pîndesc demult, că poți iubi și credita enorm pe cine-ți este cel mai mare dușman, de fapt. Am învățat tot ce m-a făcut să devin un porc spinos veșnic în gardă și foarte puțini au trecut testul prieteniei durabile cu mine. Pot spune chiar că un singur om a avut puterea și nebunia să-mi rămînă alături , chiar și atunci cînd l-am gonit. Acum știu că nimic nu e veșnic pe lumea asta. În afară de anumite prietenii.
Nu dați cu pietre, în definitiv, nu am povestit asta nici ca să mă laud, nici ca să mă plîng. De fapt, am vrut să vă urez să găsiți fiecare o Leti a voastră care să vă fie alături și cînd viața vă urcă și cînd vă coboară, chiar și cînd ajungeți pe fundul prăpastiei și nu mai vedeți lumina. Cineva să aprindă o candelă pentru voi în cel mai adînc întuneric.

de Ignat


Dacă aș fi putut alege care zile să apară și care să dispară din calendar, atunci aș fi ales, cu siguranță, să nu existe ignatul și ajunul Paștelui.
Știam ce urma, mama se scula cu noaptea-n cap, făcea focul și punea pe plită oalele cele mari, pline cu apă limpede din fîntînă. În mijlocul bătăturii aprindea focul sub ceaunul de 50 de litri. Noi, copiii, am mai fi dormit, dar cine mai putea în toată agitația aia?
Din bucătărie se auzeau lemnele cum troznesc în sobă și pe sub ușă intra abur de țuică fiartă și fasole fiartă la foc mic. Era dimineața în care mama ”prăjea” fasolea rămasă de la masa din ziua trecută.
Îi auzeam cum se îndeamnă unul pe altul să-și pună o pereche de șosete de lînă în plus și să mai ia ceva pe sub cojoaca din blană de oaie, Vorbeau tare, se agitau, era o frenezie, un amestec de bucurie și nerăbdare pe care doar acea dimineață din an o avea.
Dimineața pe care eu o uram din tot sufletul. Dimineața în care țipătul porcilor înjunghiați marca începutul sărbătorilor de iarnă.
Mă durea fizic țipătul lor și lacrima ce-mi pica-n barbă, mă dureau urechile pe care le-aș fi vrut surde. Pentru o dimineață aș fi vrut să dispar, să nu simt mirosul de păr ars care-mi întorcea stomacul pe dos, să nu aud țipetele care-mi făceau inima s-o ia razna și mă înnebuneau. Țipetele care începeau Încă de la primii zori și se terminau tîrziu, după prînz, cînd toată lumea se grăbea să-și termine pregătirile.
Parcă tot satul tăia porcii în aceiași zi. Alergau de la unul la altul, să ajute la imobilizarea nefericitei matahale, să bea o țuică fiartă, să-și ureze spor, apoi se întorceau repede acasă să aprindă primele paie peste cadavrul cald.
Eu mă ascudeam în camera bună, în șifonier. Mă vîram pe sub covoarele țesute de mama, îmi îndesam vată în urechi, îmi luam capul în palme și mă ghemuiam cu genunchii la gură pînă trecea urgia. Mama mă striga, avea nevoie de ajutor, eu nici măcar nu respiram. Știam că o să-i treacă nervii după un timp și-o să mă lase în pace, ca de obicei.
Uneori venea să mă caute, dar niciodată nu i-a dat în gînd să deschidă ușile de la șifonier. De aceea-mi construisem acolo cartierul general, lumea în care evadam de cîte ori simțeam că mai bine-aș muri. Acolo tăceam chitic și pînă pleca popa cu icoana, sau cu botezul. Uram să pup geamul aceleiași icoane care trecuse pe sub buzele tuturor vecinilor și mai ales, uram să pup mîna popii. Bine, aveam o mare treabă cu pupatul pe atunci, că mi se părea scîrbos din cale afară, dar asta e poveste pentru altădată.
Ieșeam tîrziu, cînd focul de paie era potolit și porcul, acoperit c-o haină veche, aștepta să fie încălecat. Nu mă trăgea inima să-l încalec, dar de data asta mă căuta tata și pe el nu-mi permiteam să-l enervez.
Frate-meu încăleca primul și se ținea bine de gîtul porcului. Eu încălecam în spatele lui și mă țineam bine de el. El se enerva și se scutura să scape din strînsoarea brațelor mele pînă cînd intervenea tata și ne poruncea să încetăm cu prostiile.
Era de abur porcul sub fundul nostru, simțeam căldura vie, umedă, cum intră prin țesătura pantalonilor, prin izmene pînă la pielea ce se înfiora. Mirosea a paie arse, a șoric proaspăt, a iarnă, a ger. Pielea, umezită de abur, prindea ace de gheață pe margine și începea să piște. Pe pantaloni ni se așternea bruma din loc în loc, unde umezeala îngheța.
Tata tăia cruce mare cu cuțitul în grăsimea de pe ceafa porcului. Mama venea repede cu mîinile pline. În dreapta ducea vasul cu fum de tămîie pe cărbuni de lemn, în stînga strîngea tare cîțiva căței de usturoi înveliți în sare. Presăra sarea și usturoiul în tăietura proaspătă, apoi ne tămîia cu tot cu porc. Noi să creștem mari și sănătoși, pe el să-l mîncăm voioși. Tata turna cîte o țuică fiartă în ceștile bărbaților ce-ajutaseră la tăiat. Era vesel cum rar îl vedeam și-și freca fericit mîinile.
– Hai, gata acuși!, ne zorea. Jos cu voi, că ați călărit destul. Hai la treabă, că e mult pînă deseară. Ne ridica pe rînd și ne așeza alături, apoi tăia urechile porcului și ni le împărțea frățește. Frate-meu una, eu una.
Trecem la treabă. De fapt, înghețam pe lîngă ei, cu picioarele-n mocirlă și degetele înțepenite pe cana cu apă fierbinte cu care tot spalam șoriciul pe care el îl freca cu peria și lama cuțitului pînă devenea auriu.
Cînd intram în casă, la căldură, nu mai simțeam niciunul din cele zece degete, iar mucii, dezghețați, ne picurau pe piept. Pe plită sfîrîia deja pomana porcului și bolborosea auriu, mămăliga, Mirosea a friptură, usturoi, foc, țuică fiartă, iarnă. Mirosea deja a Crăciun acasă.
Peste ani, cînd am avut la rîndul meu copii, nu m-am mai putut ascunde în șifonierul cu covoare țesute în război. Mi-am asumat rolul mamei și mi-am ridicat copiii să încalece pe porcul cald. Am alergat cu vasul cu fum de tămîie în dreapta și-am strîns în pumnul stîng sare și usturoi pe care le-am presărat în crucea proaspăt crestată în carnea moale a porcului. M-am închinat și i-am tămîiat cu totul, să crească mari și sănătoși și să mănînce porcul voioși. Uneori, în casă mirosea a Crăciunul de odinioară, din copilăria mea.
Doar țipătul și uciderea mi-au rămas la fel de grele tot timpul.

dor


Mi-e dor de-un sat care nu mai trăiește decît în amintiri. Nu, n-a murit definitiv, undeva acolo, pe malul stîng al Dunării, încă se chinuie să supraviețuiască fizic. Moral, a murit demult, odată cu toți oamenii pe care-i port acum cu mine prin lume. Străini ei, străină eu, împreună într-o lume străină și stranie.
Mi-e dor de sărbătorile de acasă și de crăciunul cu zăpadă. De diminețile în care gerul ne scotea aburi pe nări și ni-i îngheța în fular.
Sărbătorile copilăriei începeau cu fum de ciocălăi în oale afumate de lut, devreme, înainte de răsărit. Dimineața răsărea timită pe prag, în flacăra anemică menită să transforme restul aspru de lemn în cărbune încins. Bunica îmbrăca hainele cele bune, parcă puțin mai negre decît cele de zi cu zi, se înfășura în broboada neagră și ieșea tiptil pe ușă, să nu ne trezească. Precauție inutilă, oricum dimineața magică nu ne lăsa să mai dormim. Afară ofta, își făcea cruce, se apleca și lua oala cu foc.
O auzeam cu închide portița de la drum și strigă la soru-sa Măria. ”Hai, fa, că acu-i ziua mare!” Șușeaua avea altă viață decît cea din așternuturile noastre moi. Mai crudă, mai rece, mai vie. Treceau femeile la tămîiat iar fumul se întorcea alb, acasă. Nu-l opreau, mergeau înainte cu gîndurile și rugăciunile lor.
Cînd era foarte frig nici de vorbă nu le ardea.
Intrau pe poarta cimitirului și se împrăștiau care-ncotro, pe unde-și aveau îngropați morții. Se grăbeau să apuce să treacă pe la toți pînă la ziuă. La unii adăstau mai mult. Mai curățau o buruiană uscată, așezau lumînările-n nisipul din găleată, le aprindeau una cîte una și povesteau cu mortul de una, de alta, de cît de grea e viața de după moarte. Că cel ce pleacă odihnește, de cel ce rămîne e rău, că pătimește singur pe lume, cu dor și griji multe.
Se mai auzea cînd și cînd cîte un urlet de durere, cînd se strigau pe nume. Strigau ele, femeile vieții la ei, morții lor. Să nu li se uite numele, să vină să se scalde-n fumul de tămîie, că doar e sărbătoare și s-o pune masă mare, cu multe bucate alese și s-o împărți la creștini, ca să aibă și ei, din lumea de dincolo ce mînca. Se făcea lumină albă cînd ieșeau grăbite înapoi, la șușea.
De-acum nu mai aveau timp de pierdut, că acuș era amiaza, sarmalele nu erau fierte de-ajuns, friptura așteapta să fie băgată în cuptor, patul era nefăcut și-acușica bătea vecina-n poartă, că ea era totdeauna mai harnică.
Noi ne hîrjoneam pe lîngă foc și ne delectam cu alvița dungată din brad. Cînd ne venea cheful, ieșeam afară-n zăpadă. Nicio grijă nu ne dădea ocol, nici supărare nu poposea mai mult de un minut în pragul nostru. Cu noi era mămăița noastră în haine cernite, avea cine să le gonească.
S-a dus și ea demult în lumea fără dor. Noi am crescut și ne-am împrăștiat în toate zările, nu mai e nimeni să aprindă ciocălăi de porumb în oală de lut, să ducă fum alb de tămîie pînă pe lumea cealaltă, să o cheme la masă. Doar casa a rămas, cocoșată de vremuri, să aștepte sufletele rătăcite la masă. Pe masă nu mai aburesc colaci, nici sarmale, nici copii nu se mai hîrjonesc pe lîngă ea. În satul din sufletul meu s-a așternut, ușor, liniștea.

și dacă


Și dacă pașii mei vor uita drumul
pînă la tine, rîul învolburat al sîngelui
îmi va purta inima pe creasta valului
pînă în portul inimii tale.
Sîngele nu uită niciodată.
Și dacă buzele mele vor uita gustul
sărutului tău, ochii îmi vor înverzi
în fiecare dimineață sub cerul ochilor tăi.
Verdele nu piere niciodată.
Și dacă zilele se vor scurta îngrijorător
pînă la esența amară a orei,
nopțile-mi vor purta visele
pe sub pleoapele tale.
Visele nu mor niciodată.
Iar dacă pielea ta va uita valsul degetelor mele,
Sufletul meu rămas în oasele tale
mă va căuta rătăcit prin lume,
pînă mă va găsi, pînă mă va lega,
pînă mă va modela după inima ta,
după ochii tăi,
după gura ta,
cu sîngele tău,
cu pielea ta,
cu viață din viața ta,
cu moartea pe moarte călcînd.

Se făcea


Se făcea că un duh rău mi se strecurase în oase
și rîdea. Mă, da rîdea cu lacrimi.
De ce rîzi, mă, urîtule?, l-am întrebat.
De ce rîzi ca proasta-n tîrg tocmai acum,
cînd mi te-ai strecurat ca hoțul în oase?
Cred că l-am luat prin surprindere
c-a tăcut imediat. Nu se aștepta să-l trag la răspundere,
poate că nimeni nu s-a gîndit
pînă la mine
că duhul rău poate fi tras și la răspundere.
A tăcut și s-a pleoștit. Se uita la mine cu ochi răi.
Zi, mă, prăpăditule, de mine rîzi?
Ia poftește tu afară, ca să înveți să te porți,
m-am rățoit la el și i-am deschis ușa.
Se făcea că am și ușă, da, undeva prin centrul ființei mele.
El s-a mirat și-a tușit încurcat.
Nu știa dacă să-și bage coada între picioare și să plece,
sau să meargă mai departe, cum avea de gînd.
Voiam să-ți zic, a bîguit.
Ce să-mi zici tu, mă urîtule?
Ce poți să-mi zici tu mie ca să te cred?
Atunci s-a enervat, da rău!A prins a înjura
și-a scos din buzunar un ecran mare, ca de cinema.
În filmul lui se făcea că cineva
fără chip îți furase inima
și se plimba prin lume cu inima ta roșie în palmă.
Iubea fete blonde cu ea,
o vedeam cum bate mai tare
cînd se apropiau, le săruta cu buzele tale,
le mîngîia cu mîinile tale.
Simțeam că mă sufoc și i-am făcut vînt afară.
Am trîntit ușa în urma lui și m-am trezit.
Am deschis larg fereastra,
să-mi intre frigul în oasele infectate de duh rău.
Era tîrziu, oamenii se agitau pe trotuar,
fiecare după nevoi,
undeva țipa un pescăruș,
coșurile fumegau alb.
Cerul mă privea cu ochii tăi.
Scăpasem.

La mulți ani, România mea!


Azi mă întreb dacă ești fericită, Românie. Ești ca o fetiță de 12 ani flămîndă, dezbrăcată, murdară, plină de păduchi și de toate zoaiele posibile.
Ești frumoasă sub stratul de tină ce-ți acoperă fața, dar cine să vadă, cînd singura oglindă în care te poți privi e cea a mocirlei zilnice în care te scaldă?
Tu să nu crezi că locuitorii tăi nu te iubesc, nici vorbă! Chiar dacă te jupoaie zilnic cu viteza unei mașini de tuns electrice, chiar dacă îți lasă satele-n ruină, chiar dacă ți-au vîndut fabricile la fier vechi, te iubesc la fel de fierbinte, generație cu generație.
Uită-te și tu cu ce fast îți sărbătoresc ziua! Cîte lumini sunt peste tot, ce paradă militară adună mii de aplaudaci pe margine. Oh, unii chiar cred în nemurirea ta, în puterea ta de-a tot renaște an de an ca o veșnică pasăre Phoenix ce se tot întrupează din cenușa propriei arderi.
Ce contează că trebuie să strîngă combustibil un an întreg ca să poată scoate vechile tancuri la plimbare pe bulevard? Ce relevanță are că IAR-urile cad ca muștele stropite cu spray insecticid, că jandarmii ne-au gazat astă-vară, că militarii nu mai au armament dar au plagiatori ce predau la academie, că salvările ajung la bolnavi mai greu decît dricurile la înmormîntări, că ne mor copiii înecați în bude putrede, că trebuie să-i ducem la școală cu căruța? Le asigură autoritățile fasolea la cazan și ciolanul tradițional de ziua ta.
Te întrebi ce face poliția? Pune batista pe țambalul scandalurilor cu răpiri de copii care țipă după ajutor și pe care nu-i ajută nimeni. Poliția va fi la paradă, Românie. Te va saluta cadențat și regulamentar cu mîna la chipiu. Vor defila de ziua ta pînă și jandarmii care ne-au gazat în vară. Să vezi ce mîndri vor fi în uniformele lor albastre, abia scoase din cutie.
Poate și președintele nostru absent va fi la paradă. Să n-ai așteptări, totuși, e foarte probabil să fi obosit după cîte decorații și înaintări în grad a făcut zilele astea, așa că n-ai să te superi dacă se retrage pentru o clipă la reședința lui de la Sibiu. Chiar și un președinte are nevoie de odihnă.
Nu te plînge, România mea. Tu ești fetița care-a murit încercînd să se încălzească la flacăra palidă a chibriturilor. De unde și atîtea chibrituri cînd ți-au tăiat pădurile și le-au trimis balot afară, să-și facă austriecii lemne de foc din ele.
Și ce mai contează, că oricum c-o moarte suntem toți datori. Ne mor copiii în spitale din lipsă de medicamente, de doctori și iubire. Ne mor copiii spînzurați de cîte o grindă, de dorul mamelor plecate să șteargă funduri de bătrîni decrepiți prin alte țări. Da, da, mamele ălea de care se-mpiedică unii și zic că au plecat să facă trotuarul pe-acolo. De parcă la noi n-ar fi trotuare de făcut, la o adică.
Oricum, tu o să trăiești veșnic în inimile noastre. În numele tău se vor găsi totdeauna naționaliști care să lăcrimeze artistic de ziua ta. Va exista veșnic cîte un zalmoxian care să provoace un scandal interetnic fix de ziua ta, să marcheze și anul ăsta momentul mîndriei naționale. Ce contează, scumpă Românie că, în loc de podoabă de aur ți-au pus pe frunte cunună de spini? Tu fii fericită măcar de ziua ta, vezi bine cîtă mîndrie umple piepturile de român în fiecare 1 Decembrie!
Nu te uita la stegulețele fabricate-n China care-o să zacă de luni prin toate gunoaiele, pînă le vor aduna măturătorii de stradă și le vor duce regulamentar la groapa de gunoi. Mîine fii fericită, e paradă de ziua ta. La mulți ani, România mea! Și poate… la alți oameni în anul care vine. Unii care să-ți mai spele, măcar din cînd în cînd, obrazul.