Septembrie

V-aș povesti de septembrie. De cîntecul greierilor în nopțile prea calde, încă, de luna nouă, de brotăceii ce se chemau în liniștea nopții peste satul copilăriei mele.
Vacanța lîncezea, ne obosise deja cu nisipul ei fierbinte, porumbul nu mai avea lapte, se coceau merele în livadă. N-aveam livadă, ne strecuram șerpește peste gard și le furam din livada școlii. Mere de toamnă, acrișor-parfumate ce pocneau în dinți cînd le mușcai. Îndesam în sîn și-acopeream cu ele sentimentul de vinovăție ce ne încerca. Eu eram cea cu conștiința veșnic trează, normal, Nicu doar rîdea și-mi spunea că-mi fac prea multe probleme, oricum noi îngrijeam livada tot anul și-apoi, de ce le-am fi lăsat profesorilor? Noi eram copiii, aveam tot dreptul să le mîncăm. Avea dreptate, merele erau mai bune așa, acoperite de sentimentul fructului interzis.
Azi Nicu nu mai e, a rămas cu copilăria sub placa boltită a unui mormînt. L-am căutat acum două veri, cînd am dus-o pe ultimul drum pe Ileana. Nu l-am găsit în marea de cruci ce l-a înconjurat. Tot satul s-a mutat într-un fel sau altul acolo și Nicu, dragul meu pe care mi-era greu să-l las singur în întuneric și-a făcut satul lui de cruci în lumea fără de dor. Poate de aceea ulițele îmi par tot mai pustii și casele tot mai triste cînd ajung acasă.
V-aș fi povestit de sfîrșitul lui august și de ziua în care am cunoscut-o pe Bursucel. Era ziua ei și eu habar n-aveam. Mi-a adus trandafiri albi, tot ea mie, știa că-mi plac, scrisesem undeva pe fostul blog și, atentă ca întotdeauna, a reținut.
A fost cea mai tihnită după-amiază de august pe care o trăiam de cînd eram în București, atît de senină și veselă că din cînd în cînd tresăream și priveam în jur speriată. Mă temeam că nu-i adevărat.
De vreo oră s-a terminat ziua ei. Azi i-am scris cum am putut, habar n-am de-a citit. S-a dus și Bursucel peste apa cea mare, în altă lume, cu alte obiceiuri și alte ore. Mi-e tare dor de ea.
V-aș fi spus de-o plajă pustie-n apus, de șoaptele valului spart ritmic de mal, de tinerețea mea ce încă mai putea visa frumos.
– Ce faci mami, nu vezi că s-a înnoptat?
– Vorbesc cu marea, puiule.
– Mamă, marea nu vorbește! E doar o apă sărată într-o căldare mare.
Copilul adult certa adultul copil. Și acum e cam la fel, doar visele mele-au apus și copilul adult s-a mai domolit, a învățat să-și netezească colțurile.
V-aș fi spus de-o vară fierbinte în care-am așteptat zi de zi om drag plecat departe. Vara s-a sfîrșit cu așteptarea. Azi vine toamna și încă sper să mi-l aducă.
Neeaah, am o mie de povești de spus și poate că-ntr-o zi le voi da drumul să curgă toate odată, că prea se bulucesc grămadă să bată-l ușa frunții.
-Cioc-cioc!
-Cine-i acolo?
-Toamna poveștilor ce-așteaptă să fie spuse!
S-aștepte. Întîi e rîndul toamnei frunzelor galbene în arșița soarelui. Și-a iubirii ce va fi să vină. Am să vă povestesc cîndva și de ea.

Amintiri din comunism

Eram prin clasa a 4-a sau a 5-a, adică pe la sfîrșitul anilor 70, cînd, așa cum a concluzionat instanța în recenta sentință dată în cazul Gheorghe Ursu, securitatea nu mai hărțuia oamenii. E adevărat, securitatea nu se mai cobora la astfel de manifestări, erau alții puși s-o facă și acești alții dădeau dovadă de prea mult exces de zel.

Tata a fost un om care n-a ascultat pe nimeni și căruia nu i-a fost frică de nimeni, cel puțin de cînd îl cunosc eu. Firea lui dură și veșnic pusă pe fapte mari, e urmare a copilăriei plină e lipsuri și pierderi pe care moartea, războiul și anii de început ai comunismului și-a pus amprenta.  Era coleric (mai este, încă) și veșnic dispus să pună la punct pe cineva. De la firea lui dificilă i s-a tras cînd a intrat în colimatorul milițianului din sat.

Probabil îi spusese la un chef că este prost, sau cine știe ce discuție contradictorie or fi avut. E doar o presupunere de-a mea, că tata și-a schimbat povestea de-a lungul timpului, pe măsură ce amintirile se distorsionau. Cert este că organul l-a luat la ochi și tatei atît i-a fost. Într-o după amiază, cînd s-a întors de la serviciu un pic abțiguit, că trecuse razant pe la o masa în cîrciumă, atît cît să bea o bere cu un coleg de serviciu, a primit invitație ca dimineață la ora 5,30 să se prezinte la postul de niliție cu buletinul. Pe invitație nu mai scria nimic altceva, doar să fie acolo la o oră atît de matinală, cu buletinul în dinți. Mama, ca de obicei în momentele critice, a izbucnit în plîns. Tata s-a întunecat și-a înjurat scurt printre dinți. Și-a dat seama că invitația e legată de conflictul pe care l-a avut cu șeful de post în urmă cu cîteva zile. ”Dă-I dracu, Viorico”, i-a zis mamei. ”De ce plîngi tu acum? Mă duc și gata, ce-o să-mi facă? Îmi ia boii de la bicicletă. Eu sunt curat ca lacrima, femeie, nu te mai boci atît. Hai să ne așezăm la masă că acum încep să bocească și mucoșii ăștia și n-am chef de muci în farfurie cît timp mănînc.”

Avea mare încredere în el. Știa că nu făcuse absolut nimic greșit, doar îi spusese prostului ăluia cu capul mare să stea în banca lui, să nu se mai ia de oameni nevinovați pe stradă. Pentru asta nimeni n-avea ce să-i facă, tot satul știa că idiotul stă pe capul cîte unui amărît pînă ajungea în pragul nebuniei, săracul. Îi plăcea să bage spaima-n oameni, teama pe care o simțea venind din partea celorlalți îi dădea sentimentul de putere de care părea că e dependent. Bine, dacă era unul mai nebun de la care risca să-și ia bătaie, organul devenea mielușel, dar asta nu-i o noutate pentru sindromul de care suferă șefuleții tuturor timpurilor.

A doua zi de dimineață tata s-a trezit cu noaptea-n cap, s-a bărbierit, s-a spălat, a încălecat bicicleta și-a plecat către postul de poliție, că nu se făcea să fac organul să aștepte și, oricum, la ora 7 fără un sfert trebuia să fie la atelier – începuse culesul porumbului și el avea treabă cîtă încape cu sistemul hidraulic al combinelor care se tot defecta.

A plecat tata și nu s-a mai întors în ziua aceea. L-am așteptat cu toții pînă noaptea tîrziu. Nu s-a mai întors nici a doua zi. Mamei nu i se uscau ochii iar noi umblam prin curte pe vîrfuri, să nu ne auzim. De-am fi putut ne-am fi făcut și invizibili, nimeni să nu ne vadă. Nimeni nu ne spunea nimic, nu știam de ce plînge mama, știam doar că nu l-am mai văzut pe tata de cîteva zile, știam că nu e plecat în delegație și absența asta neașteptate ne băga în sperieți. Nu îndrăzneam nici să întrebăm ceva, aveam o teamă superstițioasă că dacă întreb ceva, totul se va nărui în jurul meu și tata nu se va mai întoarce niciodată. Așa că tăceam și eu, tăcea și frate-meu, tăcea mama iar vecinii se purtau de parcă nu s-ar fi întîmplat absolut nimic și doar ce se salutaseră cu tata acum două minute. Nimeni nu ne-a întrebat cum ne simțim, ce simțim și, mai ales, de ce ne temeam. Nimănui nu i-a păsat de spaima ce-și făcea culcuș în piepturile noastre mici. Era un ceva despre care nu se vorbea nici măcar între patru pereți, în pat cu nevasta, dar de față cu niște copii.

A treia zi a venit bunicu-meu și, după ce-a înjurat de cîteva ori printre dinți, a încercat s-o consoleze și s-o întărească pe mama. Cineva trebuia să aibă grijă și de noi, nu puteam rămîne fără ambii părinți.

A treia zi de dimineață, după ce mama plecase deja la muncă, m-am trezit cu șeful de post peste mine în curte. Tocmai îmi îmbrăcasem uniforma să plec la școală. Frate-meu o tulise deja, eram singură cuc. Acum îmi dau seama că eram în clasa a 4-a, că mai aveam, încă, uniforma pestriță cu șorțuleț. Din clasa a V-a am avut sarafan negru. Cum spuneam, tocmai îmbrăcasem uniforma, aveam ștrampi albi și cordeluță albă pusă corespunzător peste urechi, părul mi-l prinsesem în două codițe deasupra urechilor și mă pregăteam să dau întîi ceva de mîncare la cîinii din curte, înainte să ies pe poartă. Atunci milițianul, însoțit de un oarecare din sat, a trîntit poarta de gard și-a intrat cu bicicleta tatei de coarne.

-Cunoști bicicleta asta?

-Da, e-a tatei, am răspuns cu inima-n gît. Tare-mi sărea repede inima din piept pe timpul acela. Sărea ca nebuna, deși încă luam medicamente de mai bine de un an, de cînd fusesem în spital.

– Spune adevărul, futu-ți anafura mă-tii, că te bag în pămînt!

– Spun adevărul, e bicicleta tatei. O cunosc bine.

– Minți! Sunteți un neam de hoți și mincinoși, vă cunosc eu. Bicicleta e furată.

– Poate ca altcineva s-o fi furat de la tata, dar eu spun că tata nu fură niciodată și asta e bicicleta lui.

– Aha, răspunzi! Mă sfidezi, rahat cu ochi ce ești. Lasă că vin eu la școală și-o să te fac de rîs în fața întregii clase. O să afle toată școala că sunteți un neam de hoți ordinari și-o să-i spun învățătoarei să-ți scadă nota la purtare. Repetentă să te lase, mincinoasa dracului ce ești.

– Nu sunt mincinoasă, am mai apucat să șoptesc de sub lacul de lacrimi care risca să-mi înece plămînii. Mă străduiam să nu plîng și abia-abia reușeam. Ceea ce mi se întîmpla era un coșmar care nu-și anunțase venirea. Voiam să mă trezesc, să nu mai văd milițianul care urla la mine și mă înjura de mamă și de neam în timp ce răsturna lucruri prin casă și prin curte, însoțitorul care rînjea strîmb, și mă privea cu ochi măriți în care simțeam că mă arde disprețul.

Parcă rîdea de mine și soarele care răsărise de după plopi și începuse în încălzească dimineața răcoroasă de toamnă. Eram singură în fața nebuniei violente a unui strain care mă ura fără să mă cunoască. Am înțepenit în mijlocul curții cu mîinile atîrnînd pe lîngă mine. Supărat că nu a găsit nimic, milițianul înnebunise, parcă. Scotea sculele tatei de prin lăzi, aruncase ciocanul înspre mine convins că va găsi ceva care să-l incrimineze și să-l condamne pe tata la ani grei de închisoare. Am închis ochii și-am așteptat lovitura care simțeam că se apropie. Nu m-a lovit. Pe drum trecea un om. Nu știu cine era, știu că s-a oprit în dreptul nostru și-a privit în curte, peste gard. Îi simțeam căldura corpului deși îmi dau seama că este o aiureală, între mine și gard erau mai mult de 3 m și, fizic, n-aveam cum să simt așa ceva în aerul rece al dimineții, totuși, senzația de căldură ce venea dinptre el era palpabilă. Îi auzeam respirația, deși nu am ridicat ochii să-l privesc. Mi-era teamă și de umbra mea.  Acela a fost momentul în care milițianul s-a scuturat și-a luat însoțitorul și-a plecat așa cum venise, fără să uite să mă avertizeze că se va întoarce și că mă va termina el. Habar n-aveam ce înseamnă acest terminat, dar părea ceva extrem de neplăcut, îngrozitor.

Acum îmi aduc aminte că nu i-a zis nimic omului care se oprise să privească peste gard și nici acesta n-a scos un sunet, doar a scuipat în urma lui (sau poate doar am visat asta, nu mai sunt sigură), atunci nici n-am respirat, doar îi număram pașii care se îndepărtau și mă rugam să nu se întoarcă.
Am rămas nemișcată în mijlocul curții pînă am fost sigură că mă pot mișca. Îmi tremurau mîinile, genunchii îmi erau moi. M-am așezat pe-un scaun și-am stat acolo un timp, oricum pierdusem prima oră. Acum mi-era frică și de bătaia cu rigla la palmă pe care învățătoarea ar fi fost obligată să mi-o administreze pentru că întîrziasem atît de mult.

Într-un final am plecat, deși mă simțeam foarte rău. Îmi venea să vomit de frică. Mă temeam că nebunul a ajuns înaintea mea și mă aștepta la școală, mă temeam de învățătoare, de director, de umbra mea. Mi-era rușine de copii, de oamenii întîlniți pe drum, mi se părea că toată lumea știe ce mi s-a întîmplat și musai să mă arate cu degetul și să mă pună la colțul rușinii. Cînd am ajuns la școală m-a bufnit un plîns cu sughițuri. Am bătut ușor la ușă, învățătoarea a deschisde parcă ar fi știut că eu sunt și abia mă aștepta. M-a mîngîiat scurt pe creștet și m-a împins în bancă. Un cuvînt nu mi-a zis, și-a continuat lecția fără să mă privească direct. În bancă m-am liniștit cît de cît și toată ora m-am pregătit pentru explicațiile pe care ar fi trebuit să le dau colegilor, numai că a venit și pauza și nimeni nu m-a întrebat ce s-a întîmplat. Am ieșit afară, ne-am jucat, am alergat, am rîs și-am uitat de problemele grele care mă așteptau acasă. Azi îi mulțumesc învățătoarei mele pentru tactul de care a dat dovadă și pentru felul în care a știut să-i facă pe colegi să nu mă sperie mai tare. Nici atunci, nici altă data, nu m-a descusut să afle amănunte. I-a fost suficient ce știa deja din alte surse, deși eu m-am mințit mult timp sperînd că nimeni n-a aflat că un om mare m-a făcut putoare și hoață și mi-a promis că o să se întoarcă să mă distrugă.

Tata n-a venit nici în seara aceea. Mama a ajuns acasă înaintea mea și-a făcut ordine. Bănuia ceva, iar eu i-am confirmat bănuielile. S-a întunecat. Mi-a zis că dacă mai vine nemernicul acela la poartă să-l scuip. Nu l-am scuipat, deși dădea tîrcoale zilnic. Mă prefăceam că nu-l văd. O singură data a mai intrat în curte, dar era mama acasă și aproape că l-a dat afară în șuturi.

Au urmat zile întregi fără nicio veste de la tata. Mama a mers la Craiova să încerce să dea de el și s-a întors așa cum s-a dus, fără nicio veste, deși fratele ei avea destule relații prin care să afle ce i s-a întîmplat. Nimeni nu spunea nimic, tata nu mai era, parcă-l înghițise pămîntul. Pe la sfîrșitul lui noiembrie a venit taicu într-o duminică și-a stat cu noi la masă. A discutat cu mama și-au hotărît să taie porcul pe care-l țineam pentru crăciun, taicu să-l bage într-o sacoșă și să plece cu el la Craiova, poate așa reușea să afle ceva. Avea acolo un maior de securitate care ținea foarte mult la tata, chiar vrusese să-l adopte cînd era mic și singur în spital, cu glezna făcută praf sub copita unui bou. Taicu n-a vrut să-l dea, dar omul a rămas pe-aproape, să-l ajute, dacă e acceptat. Venise timpul pentru ajutorul promis. A doua zi dimineață, luni, a umplut două sacoșe de vinil cu toată carnea porcului și-a urcat în rată. S-a întors pe întuneric, cu sacoșele goale și a ridicat din umeri. ”Taicule, eu am făcut ce-am putut, am vorbit cu cine am putut, am întrebat peste tot. Se pare că ce-a făcut fiu-meu e foarte grav și-așteaptă la izolare să se decidă ce să facă cu el. Nu l-am putut vedea, nici omul ăsta, cît e el de mare, nu a reușit să intre să vorbească cu el, sau să-l vadă măcar. A rămas că ne anunță dacă se schimbă ceva. De-acum, doar Dumnezeu mai știe ce-o fi”.

Zilele-au trecut pe rind la fel de plate și fără gust. Mergeam la școală, ne întorceam acasă, ne făceam temele și încercam să n-o supărăm pe mama. Era greu, că mama era supărată tot timpul. Mă trezeam uneori noaptea și o auzeam plîngînd în întuneric. N-aveam cu ce s-o ajut, doar ședeam și eu pe întuneric, cu ochii la petecul de cer ce se zărea dincolo de fereastră. Dacă era senin, priveam luna, dacă era nor mă uitam așa, la întuneric și-mi închipuiam că dimineață cînd se va face lumina, toată supărarea o să dispară. Era posibil, nu? Totdeauna am crezut că dacă îmi doresc tare ceva, acel ceva se va împlini. Și totuși, diminețile erau toate la fel: reci, cenușii și plînse.

Într-o noapte a venit iarna. Ne-am trezit de dimineață și totul în jur era alb. De tata tot nu știam nimic, încă, dar prima zăpadă parcă a spălat pentru o dimineață toată tristețea.

În perioada asta a venit un electrician și ne-a făcut instalația electrică în casă. Pînă atunci stătusem la lampă. De habar n-am unde, mama a plătit suplimentar și-a băgat curent în toată casa, și în camerele ”bune”, unde initial nu existase în proiect și luxul acesta. Aveam acum cîte un bec choir care atîrna de două fire din tavan și eu cu frate-meu eram fascinați de ele. Abia așteptam să se întunece să aprindem becul în tavan. Nu ne mai făceam lecțiile la lampă, în bucătărie, aprindeam becul și, de multe ori uitam de lecții și priveam în lumina lui galbenă pînă ne oboseau ochii. Viața intra ușor-ușor pe un făgaș normal, chiar și fără tata. Oricît a încercat mama să ia legătura cu el, nu a reușit. Era o resemnare calmă în casă, amplificată de albul liniștit de-afară.

Cu vreo săptămînă înainte de Crăciun, într-o duminică la prînz ne-am trezit cu tata la ușă. Habar n-aveam că vine, că-i liber, că trăiește. Era slab tare, nebărbierit, îmbătrînit și trist. Era îmbrăcat cu geaca subțire în care please îmbrăcat în dimineața aceea răcoroasă de toamnă. Frigul îi asprise pielea și-l învinețise. Cînd a deschis ușa i-au plecat lacrimile pe obraz. Mama a pus mîna la gură și i-a luat cîteva secunde pînă să-și dea seama că-l vede cu adevărat și să-i sară în brațe. Am sărit și noi să-l îmbrățișăm care pe unde-am putut. Pentru prima și ultima data în viața lui, tata m-a ridicat în brațe iar eu, de bucurie, l-am dus să-i arăt că avem bec și-n camera bună. N-am știut să gestionez momentul acela de fericire pură, după ce mă resemnasem cu absența lui. Plîngeam, rîdeam și-i arătam becul atîrnat în tavan fără să pot articula un cuvînt.

Iarna aceea a fost cea mai grea din viața mea de copil. Lemne nu aveam, porcul care trebuia să ne asigure hrana pe toată iarna mersese plocon pe la securiști, toate erau pe sponci. De Crăciun am avut sarmale făcute din carne de căpătat. Totuși, nu ne-a păsat, tata era acasă. A stat închis două luni și ceva în beciul securității, doar din vina de-a se fi luat în gură cu un milițian. În serile lungi de iarnă ne-a povestit cum duba îl aștepta deja la poarta postului de miliție, iar cînd s-a apropiat i s-au pus cătușele și-a fost urcat direct în dubă, fără nicio explicație. Veniseră pregătiți să-l ridice, ca pe un infractor. L-au chemat atît de devreme ca toată operațiunea să se producă pe întuneric, înainte de a se trezi satul. Cînd a întrebat ce se întîmplă, unul dintre cei care l-au ridicat i-a mutat falca cu-n pat de armă. Ce i s-a întîmplat în beciul ăla, nu a povestit niciodată de față cu noi. Ne-a povestit despre colegii de celulă, despre anchetele lor, despre bătăi, frică, nevinovăție și acuzații halucinante. Despre nebunie ne-a zis, despre faptul a rezistat cu gîndul că noi îl așteptăm acasă și avem nevoie de el. Doar asta l-a ajutat să supraviețuiască și să rămînă cu mintea întreagă.

După ani buni am aflat că maiorul la care apelase taicul făcuse un adevărat slalom printre ofițeri, hîrțoage și abuzase de toată influența de care dispunea ca să-l scoată pe tata de acolo. Nu era arestat oficial, nu exista în nicio evidență, nu avea niciun cap de acuzare, era doar un element ostil care nu merita să vadă lumina zilei. I se pregătea un dosar de furt care să-l trimită după gratii pentru mulți ani, dar, din lipsă de probe, s-a tot întîrziat punerea lui sub acuzare. Niciun om din sat n-a vrut să scrie că tata e hoț, doar nemernicul cu care milițianul venise peste mine și care semnase plîngerea în care afirma că tata i-a furat o bicicletă. Cred că norocul nostru a fost că atunci cînd au venit, am fost acasă și n-au îndrăznit să plasese în curtea noastră bicicleta pe care idiotul a ținut-o de coarne tot timpul. Sau poate că i-a fost milă de mine, o fi avînd și el copii acasă.

Tablou de seară (pînă la un punct)

Asfaltul arde încă și respirația lui fierbinte se ridică și mă învăluie ca o haină. Mă grăbesc (cît pot) spre casă. În jurul meu lumea se așează în reluare. O doamnă își plimbă cățelul, o femeie cu burtă, pantaloni scurți și șlapi se întoarce de la piață cu niște roșii și vreo doi castraveți într-o punguță, doi copii țipă pe trotuarul celălalt. Pe lîngă mine trec cu par grăbit un băiat și-o fată. Fata poartă pantaloni scurți cu ațe și ghete albe cărora le-a băgat șireturile în interior. Slăbite din strînsoarea lor, ghetele capătă o mișcare oarecum independentă de picioarele ce le poartă. El e prea gras pentru vîrsta lui și are un lanț de aur la gît. Gros și lanțul. Îi las să mă depășească și-ncerc să-mi încarc plămînii cu prafumul caprifoiului întins leneș pe gărduțul blocului din față.

La colțul blocului, trei indivizi rîd cînd o fată de vreo 16 ani (sub al cărei tricou cu imprimeu strălucitor se ghicesc niște sîni tineri și nervoși) trece pe lîngă ei. Bărbatul bine rumenit cu tricou alb întins pe o burtă impresionantă zice ceva, tinerii se amuză și nu prea. Unul dintre ei îi apostrofează ”băă, are cel mult 16 ani!” ”Ce dacă, bă? e bună”, face burtosul pe grozavul, în continuare. M-as fi oprit să-i spun că oricum nu mai e în stare de nimic, din moment ce nici măcar în oglindă nu mai e în stare să și-o vadă din cauza burții, dar mă abțin. ”Ar putea să fie fata ta, mă”, îi zice cu lehamite în glas tinerelul. Nici el n-are mai mult de 15 ani. ”Chiar și așa”, răspunde, nu la fel de entuziasmat, burtosul. Trec pe lîngă ei și-i zîmbesc puștiului.

Poate că nația asta mai are un viitor, dacă am ajuns să aud un copil cum pune la punct un dobitoc bătrîn și burtos căruia, dacă și-ar fi hrănit creierul mai mult decît și-a ospătat burdihanul, nu i s-ar mai fi sterpezit dinții cînd a fost admonestat de un copil.

Merg mai departe și-i uit cînd pe lîngă mine trece în zbor razant o vrabie. Aterizează pe aleea din față și pune jos prada generoasă care-o cocoșează. Răsuflă de două ori, mă privește cu un ochi și cînd ajung la doi pași de ea își ia coropișnița-n cioc și zboară mai departe. În seara asta are cu ce-și ospăta toată familia, insecta-i bine împănată.

Intru pe strada mea și-mi țin respirația. Miroase a boască și-a găinaț de rață de la dudele zdrobite pe trotuar.

Toată risipa asta de fructe cărora azi nu le mai știe nimeni dulceața, mă duce (iar) cu gîndul acasă.

Aveam un dud mare în mijlocul curții, chiar lîngă portiță, făcea dude albe, dulci și servea drept culcuș pentru găini. În nopțile de vară calde, cînd mai întîrziam pe-afară pînă se revărsa căldura acumulată peste zi în pereți și se rădoreau paturile, se auzeau doar cîrîituri cînd se sfădeau găinile și pocnetul dudelor care, prea dulci și grele se desprindeau din codiță și se aruncau în gol să se tăvălească prin nisip. Cînd eram mici, nici măcar o dudă nu iroseam, ne punea tata să le adunăm, le punea la fermentat într-un hîrdău din lemn de dud în care țineam murăturile iarna. Era bună și țuica de dude, în lipsă de altceva, mai ales în zilele toride în care se căznea cu pompa-n spinare să stropească via cu piatră vînătă. Abia mai tîrziu, cînd s-au mai adunat și-n curtea noastră alți pomi fructiferi, dudele au devenit doar o delicatesă pentru porci.

De cînd s-au copt dudele bucureștene, trotuarele sunt pline de un strat gros și lipicios de borhot împuțit ca mirosul porcilor pe care-i scotea tata să adune dudele căzute pe bătătură. Tare le mai plăceau, le adunau cu limba și plescăiau de plăcere cînd le zdrobeau și le simțeau dulceața pe cerul gurii.

Și nouă ne plăceau. Ne suiam în dud pe scara găinilor și umpleam cîte o strachină de dude, să ne ostoim dorul de fructe. Coboram pe-aceeași scară, duceam strachina cu dude pe masă și fugeam repede să ne spălăm, că ne umpleam și de păduchi pe picioare, de pe treptele de lemn crăpat.

Eram săraci pe-atunci, abia ne mutasem de vreo doi ani și tata nu se gîndea, încă, să pună în grădină pomi fructiferi, punea plopi pe lîngă gard, să aibă din ce face scîndură pentru ce mai avea de construit. Era rară și scumpă scîndura, iar casa noastră era crudă, mînca mult lemn.

Noi eram mici, ne mințeam cu corcodușele culese de pe drum și cu dudele albe din dudul pe care doar găinile-l scăpaseră de fierăstrău.

Au fost alte vremuri, alți oameni erau tineri și la început de drum pe cînd umblam desculți prin nisipul fierbinte. Pe vremea aceea bărbații care-ar fi putut să ne fie tați nu așteptau să primească lecții de la puști de 14-15 ani ca să învețe să aibă discernămînt și să nu bălească la copile abia ieșite din copilărie. Nici copiii nu lăsau dudele să fermenteze pe asfalt fără să le guste, măcar.

De ce-s zombie toată ziua

Pe la 3 jumate, Puță se trezește și-mi toarce la ureche. Păi, cum să dorm cînd motanul are chef de giugulit? Îl ignor regește. Îmi pun perna-n cap și mă întorc cu spatele la ingrat. Dacă e gol de tot de iubire, mă ocolește și vine de-mi bagă mustățile-n nas. Mă pupă și toarce jalnic, ca un tractor cu carburatorul înfundat. Îl înjur, dar tot n-am inima să-l gonesc de tot. Îl mîngîi puțin și-l culc lîngă mine. Într-o jumătate de oră pleacă. Încerc să adorm iar, dar Baghera își înfige, supărată, gheruțele în piciorul cu care i-am dat în botic. Păi, așa ne-a fost vorba, să nu mai poată pisica să doarmă unde vrea? Mai înjur odată și-mi strîng picioarele. Acum aș mai dormi, dar sunt cam mare să mai dorm ghemuită în poziția bebelușului și unele încheieturi se cam revoltă. Să întind picioarele nu pot, că o deranjez pe Baghera, să mă mut pe partea cealaltă de pat nu pot, mă dau jos și mă duc pe wc. Acolo prind un sfert de ora de somn bunicel, pînă vine Suri să se încurce printre picioarele mele li să-mi spună povești. Și povestește asta, de pune pe vodă-n scaun . În scurt timp, pisicile mele, toate, fac de pază pe lîngă mine, cu ochii cîrpiți. Se uită la mine cu reproș. ”Păi, bine, femeie, tu ne trezești în crucea nopții să te păzim la baie, ești nebună?”, În momentul acela mă ridic și fug repede în pat. Mă întind cît sunt de lungă și-mi revendic partea mea. Închid ochii și adorm satisfăcută, pînă-și face telefonul damblaua.
în fiecare dimineață mă trezesc la 5. Nu c-aș vrea, ci că se pornește telefonul să-și facă backup la whatsapp și mă bipăie pînă-l înjur și pun mîna să dau cu el de perete. Atunci se oprește, mai clipește o dată și închide ochii, de parcă mi-ar arunca în scîrbă ”ce-ai femeie, ai înnebunit, nu vezi că dorm?” El doarme, dar eu ce vină am? Mă trezesc naiba și pun de cafea.
Hai, neața!

Teama

M-au fascinat totdeauna furnicile. Da, da, insectele acelea mici și tenace care muncesc fără pauză și cară uneori greutăți cu mult peste greutatea lor.

Cînd eram copil eram în stare să le urmăresc minute în șir truda, pînă cînd îmi amorțeau picioarele și abia reușeam să mă ridic. Atunci sîngele pleca prin vene parcă era plin de milioane de pișcături de furnici mici și-mi dădeau lacrimile de spaimă. Mă temeam să nu-mi fi intrat cu adevărat furnicile pe sub piele să mă care și pe mine bucată cu bucată în mușuroiul lor, așa cum cărau bucăți din puii de vrabie căzuți din cuib.

Le-am prins odată cînd cărau un cărăbuș albastru. Vai, cît de greu trebuie să fi fost! Era o armată de furnici care-l țineau bine cu lăbuțele din față și-l duceau pe sus, ca pe un trofeu. Cărăbușul era mort, dar atunci îmi părea că merge singur pe cîteva zeci de perechi de piciorușe subțiri ca niște ațe negre, ca un miriapod mutant. Le-am privit pînă l-au vîrît cu totul și-au dispărut pe ușa strîmtă a mușuroiului.

Am trăit o viață ca cea mai umilă furnică lucrătoare care cară zilnic greutăți mai mari ca ea. De cîte ori am căzut în genunchi și-am crezut că nu mai pot, viața mi-a demonstrat că acela-i doar începutul, există greutăți mai mari pe care va trebui să le car în spate în timpul ce va urma.

Doar cînd mi-a adus cîte o mică bucurie nu s-a gîndit ca data viitoare s-o aducă mai mare, dimpotrivă, a tot micșorat-o și pe cea adusă pînă a dispărut cu totul în scurt timp.

Cu timpul am început să mă tem de bucurii, greutățile ce-au intrat imediat după ele pe ușa deschisă au fost totdeauna din cele mai mari.

pentru că nimeni nu m-a iubit ca el

Într-o dimineaţă, cînd soarele

va aprinde valurile,

am să te prezint mării.

Îi voi spune simplu,

uite, frumoaso, el e

minunea din viaţa mea,

ochii lui

au culoarea adîncului tău

cînd eşti liniştită,

uneori, privirea lui

e ca oţelul ochilor tăi

în furtună,

pielea lui e ca mătasea valului tău

cînd soarele îl încălzeşte.

tu să mi-l cunoşti de-acum şi

de va fi, peste un timp,

să vină la tine singur,

să-i săruţi blînd tălpile,

va şti că buzele mele

ţi-au împrumutat sărutul

pentru că nimeni,

niciodată,

nu m-a iubit ca el.

Tablou de seară

Am alergat să prind autobuzul, mă temeam că următorul va veni abia peste o jumătate de oră, ca de obicei. Duceam în brațe un buchet colorat, era tîrziu și lumea în jur era prea grăbită. Îi văzusem de departe numărul luminos din frunte și-am urcat, din zbor, în ultima secundă. După mine s-au închis, flămînde, ușile.

M-am așezat, cam într-o rînă, pe-un scaun și-am răsuflat adînc. Mi-am așezat buchetul de flori astfel încît să nu sufere, am scos cartea și, înainte de-a mă apuca de citit, mi-am rotit privirea prin autobuz. În fața mea, ședea o femeie în vîrstă care abia aștepta să-mi opresc privirea asupra ei, avea chef de vorbă. Mînca un covrig uscat care pocnea sec de cîte ori rupea cîte o bucată din el și-o băga, întreagă, în gură. Negii de pe nas i se mișcau ritmul masticației și era veselă cum rar întîlnesc oameni în ultimul timp. Nu avea dinți, dar covrigul acela uscat părea o mare delicatesă de care se bucura ca un copil. Îl lăsa puțin, să se umezească, apoi îl mesteca cu toată fața și era așa satisfăcută, de parcă ar fi mîncat cea mai suculentă friptură de vită Kobe.

În spatele ei ședea un bătrîn ursuz și murdar, care, incredibil, purta masca regulamentar. După ce femeia m-a întrebat de flori, mi-a urat ”la mulți ani” și mi s-a plîns de covrigul uscat care risca să-i smulgă și ultimii dinți rămași, femeia a tăcut brusc. Individul din spate se aplecase și-i zisese ceva, probabil, agasat de vorbăria ei. Am crezut că sunt împreună și că nemernicul acela bătrîn o terorizează, de și-a schimbat așa brusc atitudinea. Chiar voiam să mă iau de el, dar ea s-a ridicat de pe scaun, s-a dus la ușă și la prima a coborît.

Am ridicat ochii. Pe banda luminoasă se anunța stația următoare. ”Urmează stația Zizin legătură cu 123.” M-am frecat la ochi, am crezut că nu văd bine. În 123 trebuia să fiu eu, era ceva în neregulă. Anunțul s-a prelins spre stînga și-a apărut data și ora cursei. În momentul acela un alt domn din spatele meu a început să urle la telefon. ” Ce faci? Cu cine ești? Ce vorbești cu ăla?” Întrebările se succedau repede, răstit și eu am avut senzația că m-am întors în timp, cînd vocea răstită mi se adresa. Pe banda luminoasă se prelingea spre stînga data și ora cursei. ”24.04.2020 ora 21.03. Urmeaza statia Mihai Bravu legătură cu 123 si 135”.

În acel moment a dispărut și scaunul, și autobuzul, oamenii din jur au întinerit brusc cu doi ani, pluteam cu viteza melcului printr-un oraș pierdut, în altă viață, în alt anotimp, la altă oră la care, cu siguranță, nu era nici frig, nici nervi, nici supărările de-acum. M-am ridicat și-am coborît la următoarea de parc-aș fi coborît dintr-un vis în altul în miez de noapte. Afară e tot incredibil de cald, în vecini e tot război, între noi nu mai e pace. Negoiță mai pavează o bucată de trotuar, mai scoate din pălărie cîteva locuri de parcare și-un sfert de parc și, pînă una alta, toată lumea circulă pe stradă, printre mașini, cum poate. Doar o mînă de flori colorate mi-a înviorat, un picuț, seara.

Povești de sărit somnul

Era gelos, nimeni nu avea dreptul să ridice ochii la femeia lui.

Era orgolios, nimeni nu-i spunea lui cum să-și trăiască viața și cum să-și gestioneze familia.

O bătea des, să știe cine-i e stăpîn, mai ales în apropierea zilelor mari, să nu cumva să arate prea bine pentru alții. După ce-o lăsa lată, voia sex, că așa face un bărbat adevărat, indiferent dacă ei îi plăcea sau nu, iar ei nu-i prea plăcea nici poziția, nici momentul, nici brutalitatea cu care o poseda. A doua zi îi vedea fața umflată, vînătăile care i se lățeau pe tot corpul, mîna ruptă și părea că regretă. Ieșea în oraș și-i cumpăra tot ce-i poftea inima: cele mai scumpe bijuterii, cele mai exotice haine de blană, tot ce era mai de preț pentru nevasta lui, că avea valoare.

Ultima dată a vrut s-o omoare. Era bolnav de cancer în fază terminală și-l înnebunea gîndul că el moare și ea rămîne s-o ia altul. A ridicat scaunul să-i dea în cap, ea a ridicat mîna, să se apere. Scaunul s-a rupt. Și mîna ei. El s-a oprit pentru cîteva momente, trebuia să-și tragă sufletul, ea a profitat de ocazie și-a fugit. N-a știut unde să se ducă, a venit la mine. I-am tăiat inelul ca să-l pot scoate de pe degetul învinețit. Era atît de deformat, că i-l sugruma, de-a dreptul. Din prea multă iubire.

După două săptămîni el a murit. Curînd, ea și-a dat seama că nu mai are prieteni, că rudele i s-au împuținat, că la mesele din familie e tot mai urmărită. Reprezenta o amenințare pentru cuplurile stabile de la masă, că doar nu degeaba o bătea, săracul.

Invechit

Simt cum mi se scurtează zilele

se fac tot mai mici și mi se strecoară în carne,

micimea lor mă sugrumă ca o piele prea strîmtă

care, ce minune!, nu mai e pielea mea.

habar n-am cînd am îmbrăcat pielea asta strîmtă

pe care-ar trebui s-o dezbrac

ca șarpele cînd crește și-l strînge pielea veche

de-o leapădă-n calea oamenilor

să-i sperie.

ce păcat că nu am învățat

cum să împrumut căldura de la pietre

și zilele senine direct din soare,

eu am învățat doar să fiu om

și, mai nou, toată lumea știe

că să fii om e-o haină perimată

găurită-n coate,

prea invechită și moda încă nu s-a întors

așa cum revine de obicei, la ce-a fost odată.

omul a trecut, nu se mai poartă.

mai e puțin pînă-mi intră frigul în oase,

frigul ăsta de iarnă rusească

ce ucide orice urmă de viață și Doamne,

tot mai visez la o primăvară nebună

în care copacii să se îmbrace de gală,

să-mi lumineze drumul pînă la pădurea de-argint

din care să rup ultima creangă

să-mi fac toiag pentru drumul cel mare.

Acasă

Acasă-i unde-ți este inima

mă învăța demult, cîndva,

un înțelept

tu, inimă, pe unde ești?

ce cerc de foc mi te-a încins,

de nu-mi mai dai prin piept

de-atîta timp?

ce demon de inimă neagră

mi te-a împins în hăul

în care nici îngeri nu-s?

ce vis cîinesc mi te-a mințit

de m-ai lăsat să mă frămînt

eu, ultimul om

rătăcit pe pămînt?

acasă nu e pe pămînt

cînd inima-i fărîme-n cer.

tu, inimă albastră, hai,

hai și mai stai la minte-n piept

să mă mai simt,

măcar puțin,

acasă.

2021